După victorie

Ringul era gol. Am sărit peste corzi și ne-am trezit față în față, tustrei. Abia peste o oră începea gala de box și am decis să vedem care e mai tare dintre noi și cine va fi prima, a doua și a treia mănușă, pentru că nu era un turnir individual, ci între echipe. Între echipele de ziariști culturali din Chișinău. Noi apăram culorile sindicatului jurnaliștilor culturali din presa virtuală. Formația noastră era compusă din trei oameni. Asta era regulă. Trei contra trei. Și mergea mai departe echipa care înregistra două victorii.

Pentru că timp mai aveam berechet, am hotărât să alegem prima mănușă. De asta depindea cât de departe vom ajunge. În același timp, ne mai antrenam și noi un pic.

Primii s-au bătut Ciprian și Vladimir Vladimirovici, iar eu o făceam pe arbitrul. Cine e mai tare dintre ei. Nu am așteptat prea mult. O directă și Vladimir Vladimirovici a căzut în genunchi, strigând: nu mai da, frate.

Apoi am pugilat cu Ciprian, ne-am tras la mănuși minute în șir, dar am rămas ambii în picioare. Oricare dintre noi putea fi prima mănușă, dar, totuși, Ciprian părea a fi un pic mai tare. Acum trebuia să alegem mănușa a doua, dintre mine și Vladimir Vladimirovici. Ciprian devein arbitrul și noi ne-am aruncat unul spre altul cu pumnii înainte, învârtindu-ne ca niște titirezi. Vladimir Vladimirovici lufta. O directă și faimosul jurnalist cultural s-a prăbușit la picioarele mele, gemând neputincios. Îmi era clar: era musai să-l înlocuim dacă nu voiam să pierdem competiția, dar cu cine oare.

Când a auzit ce dilemă aveam,  din penumbra sălii sări Ion, un contrabasist de la Sala cu Orgă, care nu știu ce căuta la acea oră la Orheiul Vechi, dar care ne-a urmărit ciupeala. Îl știam. Ion boxa foarte bine, chiar cu mult mai bine ca mine. Ion a venit cu soția sa care și ea boxa, doar că pentru echipa feminină. Cât te-ai freca la ochi, i-am și propus să-l înlocuiască pe Vladimir Vladimirovici și el a primit. Ambii au fost de acord. L-am căutat pe domnul Radu, șeful sindicatului nostru, și i-am expus ideea noastră. Domnul Radu a rămas încântat, dar ne-a pus o condiție, ca pe toată durata turnirului Ion să evolueze sub numele lui Vladimir Vladimirovici, ca să nu fim eliminați din concurs. Pentru că nimeni nu-i. știa pe cei doi, nu vedeam care ar fi problema. Cu atât mai mult că cei doi chiar semănau unul cu altul. Din acea clipă, Ion a devenit Vladimir Vladimirovici, iar Vladimir Vladimirovici, Ion.

Prima confruntare: cu echipa jurnaliștilor de la Europa Liberă. Contrabasistul a ieșit primul în ring. Lupta cu un domn mătăhălos, cu o tichie verde pe cap. În foarte scurt timp, jurnalistul de la Europa Liberă și-a pierdut tichia, care i-a zburat în sală, sub scaune și mult timp nimeni nu i-o putea găsi.

Prima confruntare am câștigat-o detașat. Apoi a urmat a doua, cu mult mai dificilă. De data aceasta, adversarul contrabasistului pugilă foarte bine și, de câteva ori, l-a nimerit în fălci. Ca să-l susțin, am început să-i strig: Hai, Ioane, nu te da, Ioane, uitând că nu-l mai cheamă așa. Domnul Radu mi-a aruncat o privire galbenă, dar nimeni s-a prins care-i șpilul. După ce am câștigat și această confruntare, în finală am ajuns cât ai bate din gene.

După ultima rundă, ne-am retras în vestiare, unde Ion i-a înapoiat maioul lui Vladimir Vladimirovici. Irina, soția lui Ion, a dat buzna peste noi, cerând-o soțului să plece la Chișinău. L-am rugat să mă ia și pe mine. Și Ciprian l-a întrebat dacă mai are un loc în mașină. Avea. Ne-a luat pe amândoi.

Am plecat chiar înainte de festivitatea de decernare a premiilor. Numai Vladimir Vladimirovici nu a vrut să plece și a rămas. A rămas să ridice deasupra capului cupa și plicul cu bani și să asculte aplauzele oamenilor din sală.

(sursa foto: staredefapt.ro)