Cum am scăpat de armata sovietică

Spaima că voi fi luat și eu în armata sovietică începu să mă dea afară din casă de pe la paisprezece ani, dar, cu adevărat, deveni monstruoasă și insuportabilă, prima dată, când un coleg de-al meu de școală, Veaceaslav, doar cu patru ani mai mare ca mine, fusese demobilizat, înainte de termen, nebun și, a doua oară – un an mai târziu – când un văr de-al meu de al doilea, Alexandru, a fost adus într-un coșciug metalic din armată. Cu Veaceaslav fusesem prieten. Acum, însă, mă îngrozea orice întâlnire cu el. Mă înfricoșa să-l văd râzând singur pe drumurile potopite de praf ale Fluturei și certându-se cu ciorile din copaci. Se lua de copii. Și când îl prindea pe câte unul, îl flocăia de-i zburau fulgii. Cel mai interesant însă că, după fiecare mardeală de asta, tot el bocea. Se scurgea năuc în mijlocul drumului și se aolea. Se văita și se tânguia cu toată vocea: striga, se nefericea, se tăvălea prin colb, scheuna, de parcă nu el ar fi tras cu sete în victimele sale, ci el ar fi fost cotonogit.

Țicneala lui tot de la o cafteală i se trăgea. Fusese mardit așa de rău în armată, că uitase și cum îl cheamă. Îl bocăniseră tovarășii lui de cazarmă, noaptea, după ce se dăduse stingerea. L-au aranjat cu picioarele. L-au pocnit cu picioarele în cap. Iar, la un moment dat, îi puneau perna în cap ca să-i astupe vocea și continuau să-l pocească. Îl maltratau cu sete. Poate, de aceea, și Veaceaslav umbla prin sat cu o pernă la spate și când reușea să-l ajungă din urmă pe câte un pici mai neîndemânatic la fugă, îi punea perna în cap și începea să-l scuture. La mine nu sărea la bătaie. Cu mine însă voia să stea de vorbă și pe mine asta mă îngrozea și mai tare și îmi scăpărau călcâiele când îl zăream că se apropie de mine și vrea să deschidă gura.

Mi-am pierdut însă complet somnul și liniștea când l-au adus pe Alexandru Moldovanu într-un coșciug metalic la Flutura. Din armată. Din armata sovietică.

La noi, la gazdă, într-o căsuță cu două camere, din curte, stătea o profesoară tânără și, înainte de armată, Alexandru îi făcea curte. Seara, de foarte multe ori, o scotea la plimbare pe plantațiile de vie de pe deal și eu, împreună cu niște amici de-ai mei, îi urmăream să vedem ce fac. Și ei fugeau de noi, dar noi continuam să-i vânăm printre rândurile de viță de vie, până se lăsa întunericul și nu ne mai vedeam nici măcar unul pe altul.

Cu fiecare an care trecea, spaima mea de armata sovietică devenea și mai indigestă și mai nesuferită. Pentru că, în mintea mea, a merge la armată însemna să-ți pui de bunăvoie capul în laț sau sub cuțit. Sau să devii nebun.

Astfel încât, atunci când mi-au venit primele citații ca să fiu trimis în armată, eu am încercat să fac tot ce pot ca să-i păcălesc pe comisarii militari și să nu merg în armată. M-am plâns că am platfus, că sunt bolnav cu plămânii, că am insomnii și nu pot dormi până în zori. M-am prefăcut nebun și m-au trimis la control la Costiujeni ca să vadă dacă mint sau nu. Dar medicii nu mi-au depistat nicio păsărică și au tras o linie că sunt bun pentru armată. Ceea ce însemna că-mi epuizasem tot arsenalul de subterfugii și de scuze pentru a nu deveni soldat sovietic. Într-o nouă citație, care mi-a venit după ce am ieșit de la Sostiujeni, mi se cerea să mă prezint pe 18 septembrie 1986 la comisariatul militar de pe strada Iscra pentru a fi încorporat în glorioasa armata sovietică. Îmi era clar că, de data asta, nu mai aveam cum să-i păcălesc și atunci pur și simplu nu m-am mai prezentat la comisariatul militar la ziua fixată.

Organele mă căutau. Cu ritmicitatea unei picături chinezești, un milițian mă căuta la cămin și la facultate. Norocul meu era că fusesem exmatriculat de la facultate și dat afară din cămin pentru că m-au prins fumând în sala de lectură. Norocul meu era că ajunsesem pe drumuri. Și că dormeam pe unde apucam. Pentru că, altfel, m-ar fi luat ca din oală. Ei însă continuau să mă caute, chiar și dacă nu știau unde. O dată la câteva săptămâni, un milițian din Flutura deschidea poarta părinților mei și-i întreba unde ar putea să mă găsească. Dar, firește, că ai mei nu au colaborat.

Când mi se terminau banii, veneam la Flutura. Veneam cu ultimul tren, care ajungea pe la unu noaptea în Ungheni și plecam o zi după aia tot noaptea, cu trenul de la patru dimineața. Ca să nu mă prindă milițienii. Că, dacă m-ar fi prins, aș fi înfundat pușcăria.

Când treceam prin fața panourilor ridicate în coasta clădirii gării, unde erau afișate pozele celor dați în urmărire generală, mă uitam cu gura uscată să văd dacă nu au pus și fotografia mea.

Cea mai fericită zi din viața mea a fost când Leonida Lari, care lucra pe vremea aia la Uniunea Scriitorilor, m-a recomandat la studii în Tbilisi, unde se forma o grupă de traducători din georgiană și am reușit să-mi pierd urmele în Caucaz. Dar, cu adevărat, cea mai fericită zi din viața mea a fost atunci când s-a destrămat Uniunea Sovietică și a dispărut pentru totdeauna armata sovietică.

Leonida Lari (sursa foto: adevarul.ro)

Imagine cover de pe agerpres.ro