Câteva vorbe despre ce se ascundea în spatele unui manifest

Dincolo de foarte multe intenţii bune ale mele şi ale lui Ianuş, a existat şi foarte multă frondă în manifestul fracturist. Adică, acel manifest are şi partea sa de spectacol. Nici vorbă că nu ne-ar fi plăcut poezia lui Cărtărescu sau ale poeţilor optzecişti, fireşte că ne plăcea, o citeam cu mare încântare şi o comentam salivând, dar în manifest i-am repudiat în păr pentru a face şou. Nici mai mult, dar nici mai puţin. Trebuia să epatăm pentru a fi luaţi în seamă. Altfel, dacă nu am fi jucat şi teatru, nimeni nu ar fi dat doi bani pe textul nostru.

Eram conştienţi de asta. De aia am şi lovit în idoli. Totuşi, după ce se lăsa întunericul şi ne întorceam acasă, scoteam volumele optzeciștilor şi le citeam sub plapumă. Fracturismul a ieşit din mantaua lui Cărtărescu şi Muşina, ăsta e adevărul, dar în manifest am pornit un război contra poeţilor pe care-i iubeam, pentru a atrage atenţia asupra poeziei noastre.

Privind dinspre prezent spre acele vremuri, consider că aceste lucruri reprezintă partea cea mai perisabilă a ma­nifestului nostru şi, cu această ocazie, vreau să recunosc că foarte multe idiosincrazii erau false, pentru că nouă ne plăcea poezia optzecistă.

Da, e adevărat că eram săraci şi aveam buzunarele dezumflate, dar tot atât de adevărat era că am fi vrut să scăpăm de mizerie. Pledoaria pentru asumarea marginalităţii era o poză şi nimic mai mult.

Fireşte că am fi preferat şi noi să avem slujbe bine plătite, dar pentru că nu le aveam, ne arătam ghearele. Cu toate astea, sunt şi foarte multe lucruri autentice în manifest, la care nu aş vrea să renunţ nici astăzi.

Poate nu sunt chiar atât de originale cum îmi plăcea atunci să cred, dar, totuşi, noi le-am descoperit pe cont propriu, şi le-am experimentat pe barba noastră. Volumul meu de poezii POOOOAte l-am scris conform metodei fracturiste. Atenţia asupra reacţiilor, şi nu asupra obiectului care le provoacă, m-a ajutat să scap de patos şi declarativism în acel volum. Nu este exclus ca să fi realizat multe din dezide­ratele fracturismului în proză şi teatru şi s-o fi făcut doar după ce fracturismul a încetat să mai existe, iar eu şi Marius Ianuş am devenit inamici în toată legea.

Acum sunt înnebunit după proza americanului Raymond Carver şi a basarabeanului Vlad Ioviţă. Sunt fascinat de capacitatea lor de-a reface lumea din detalii şi de-a descoperi colcăiala vieţii în cele mai neînsemnate fiinţe şi situaţii de viaţă. Dar mai presus de asta mă încântă să redescopăr proza, cu tot ce presupune aceasta, inclusiv cu tensiune sau suspans. Mă dau în vânt după lucrurile astea, pentru că m-am săturat de experimente sau de o proză care dă luciu situaţiilor patinate.

Nu ştiu dacă aş fi ajuns scriitor dacă nu aş fi ajuns la Braşov şi nu i-aş fi întâlnit pe scriitorii şi profesorii George Crăciun, Alexandru Muşina, Ovidiu Moceanu, Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, Alexandru Cistelecan, Cornel Moraru, Virgil Podoabă sau Vasile Gogea. Aceştia au exercitat asupra mea o influenţă foarte mare.

Toate cărţile mele de poezie au luat naştere la Braşov, fiind şi un rezultat al comunicării mele cu aceşti oameni şi intelectuali deosebiţi. Eu am şi prins o perioadă foarte faină. Începutul anilor nouăzeci, când toată lumea voia să schimbe şi să facă ceva. Comunismul rămăsese undeva departe în urmă şi aceşti intelectuali încercau să pună umărul la crearea unei lumi noi. Deci, era o atmosferă de fierbere, de entuziasm, de dăruire. Au fost nişte ani foarte frumoşi şi foarte multe dintre proiectele de succes de azi îşi au rădăcinile în acei ani. Poezia mea este şi un produs al acelei atmosfere speciale. Nu pot să vorbesc despre acele timpuri decât la superlativ.

Vocaţia mea de scriitor am conştientizat-o atunci când am scris „Un american la Chişinău”, „Măcel în Georgia” şi „Oameni din Chişinău”.

Din mantaua manifestului nostru fracturist însă nu s-a născut literatura mea, pentru că acesta a fost un clopoțel sau o sirenă prin care am încercat să atrag atenția asupra faptului că scriu și eu.

Imagine de pe reportervirtual.ro