Dumitru Crudu 
Eugen, un poet mai tot timpul cu buzunarele dezumflate, urca scările teatrului pe care le suiam și eu, avansând în tăcere. La fel ca de fiecare dată când îl vedeam, l-am chemat la o cafea, dar, acum, spre stupoarea mea, nu a vrut să mă însoțească, lăsându-mă cu gura căscată: era pentru prima dată când mă refuza și pentru întâia oară când nu mă ruga să-i fac cinste cu o cafea sau să-i împrumut niște lovele, pentru că, posibil, am presupus imediat asta, a reușit pe altcineva să-l tapeze. Să-l fi văzut ce mândru mai urca treptele Teatrului Național! Pe stradă mărșăluiau socialiștii, în frunte cu tipul ăla, care se trăgea dintr-un sat din Călărași. Noi le-am întors spatele. L-am mai invitat o dată, repetându-i că-i fac eu cinste, dar Cioclea din nou m-a refuzat, zicându-mi că se duce la contabilitate să-și ridice onorariul pentru spectacolul pe care l-a făcut Andrei Sochircă după poeziile sale. Un poet foarte sărac, care doar peste câteva clipe urma să-și umple buzunarele cu o mie de euro.
Ne-am despărțit în hol. Uralele socialiștilor se auzeau și în fundul barului, unde eu îmi sorbeam cafeaua, la o masă lipită de fereastră. Cea mai populară era această scandare:
-”Mir, trud, măi!!!”
L-am chemat pe barman și i-am spus:
-Pune niște muzică românească, te rog.
Fără să-mi promită ceva, tipul a plecat, dar peste câteva minute strigătele socialiștilor au fost astupate cu totul, de un cântec pe care îl cântam și eu în tinerețe:
-Treceți batalioane române Carpații/
La arme cu frunze și flori”.
Ascultând cântecul ăsta, m-a și găsit Cioclea, care a crăpat ușa și a pătruns cu umărul înainte în bar.
-Fă-mi și mie cinste cu o cafea, mi-a spus el, după ce s-a așezat pe scaunul din fața mea.
I-am făcut semn barmanului și acesta a venit.
-Pentru domnul poet, vă rog, Nicolae, o cafea.
-Fără zahăr, a precizat Cioclea, dar dublă.
-Știu, știu, l-a liniștit Nicolae. A la Cioclea.
-Exact.
Abia așteptam să plece barmanul, pentru a-l întreba și eu ce a făcut cu banii sau dacă nu i-a mai primit. Cioclea nu avea nici măcar țigări și a scos o țigară din pachetul meu, fără să mă mai întrebe. În sfârșit, chelnerul a plecat.
-Eugen, da banii i-ai primit?
-Da.
-Și cât?
-O mie de euro.
-Și ce ai făcut cu ei?
-Mi-am cumpărat o cameră de filmat, mi-a spus el, și abia acum am observat că pe piept i se bălăbănea o cameră de filmat. Ce neatent mai sunt și eu.
-Și cât te-a costat?
-O mie de euro.
-Adică ți-ai dat toți banii pe care i-ai ridicat de la teatru pe aparatul ăsta?
-Da.
-Și ce ai să mănânci diseară? Sau ce ai să fumezi?
-O să mă împrumut de la cineva.
-De la cine?
-De exemplu, de la tine. Cumpără-mi, te rog, un sandviș.
Omul care în urmă cu o jumătate de oră avea o mie de euro mă ruga să-i cumpăr un sandviș. I-am cumpărat. În timp ce aștepta să i se aducă sandvișul, a luat un șervețel din pahar și a început să scrie o poezie pe el, pe care mi-a citit-o când Nicolae așeza farfuria cu buterbordul încălzit, în fața lui, pe masă. Trebuia să merg la serviciu și m-am ridicat. Dar Eugen nu a vrut să iasă și el și a rămas în bar, așteptând, presupuneam, să apară vreun alt cunoscut, pe care să-l roage să-i facă cinste cu o cafea sau cu altceva. Din ușă, mi-am întors capul și am văzut că înnegrea un alt șervețel, și camera de filmat i se legăna pe piept în ritmul poeziei pe care o scria. Încă din adolescență visa să-și ia o cameră de filmat și acum, iată, și-a realizat visul.
În stradă, m-au întâmpinat uralele socialiștilor și eu am urcat mai repede într-un troleu, numai ca să nu le mai aud.
După-amiază, am revenit la Antract, unde am dat iar de Eugen, stând singur la o masă.
-Da unde ți-e camera de filmat?
-Mi-au furat-o.
-Ți-au smuls-o din piept?
-Nici chiar așa.
-Da cum s-a întâmplat?
-Am lăsat-o pe masa și am coborât la baie, iar când m-am întors aparatul nu mai era.
-Nicolae ți l-a furat?
-Da de unde! Un adolescent. Hait, a înșfăcat-o de pe masă și a fugit cu ea, chiar pe lângă mine, iar eu, împreună cu Nicole, ne-am luat după el, dar nu l-am mai putut ajunge din urmă.
-Și măcar ai reușit să filmezi ceva?
-Nimic.
M-a rugat să-i fac cinste cu o cafea. Din stradă iar au început să se răspândească strigătele socialiștilor. Iar cel mai tare se auzea scandarea aia:
-Mir, trud, măi!!!
(sursa foto: antic-shop.ro)
