Dumitru Crudu
Urmăresc în fiecare zi știrile despre tragedia colectivă din București, în care s-au stins treizeci și doi de oameni nevinovați. Mă culc și mă trezesc cu veștile foarte triste despre ceea ce s-a întâmplat la sfârșitul săptămânii trecute la București. Nu pot să fiu indiferent. Numărul victimelor crește. Azi a mai murit o fată. Mă plimb prin casă încolo și încoace, cu capul întors spre ecranul televizorului, și tristețea mă copleșește.
Azi m-a bușit plânsul când am auzit de istoria celor doi tineri care au murit îmbrățișați, el, marele blond cum i se spunea, încercând să-și apere iubita de flăcările nesătule.
Bucureștiul e departe, dar simt aceeași durere.
Durerea e aceeași.
O durere pentru părinții rămași fără copii, pentru iubitele rămase fără iubiți, pentru frații rămași fără surori, pentru cei care și-au pierdut prietenii.
Chiar și la sute de kilometri de București, durerea mă încearcă și ies din casă trist. Trist pentru ceea ce s-a întâmplat la București. Pentru drama care s-a abătut peste atâția oameni. Un lucru pe care l-am făcut, bineînțeles, când am auzit de tragedia care a lovit atât de nemilos, a fost să-mi sun prietenii bucureșteni ca să mă conving că ei sunt bine. Ca să mă liniștesc ulterior că lor nu li s-a întâmplat nimic rău. Cu toate astea, nu te poți liniști.
Chiar și dacă nu i-am cunoscut pe acei oameni care au ars în Clubul Colectiv, ochii mi se înroșesc și mă podidesc lacrimile. La sute de kilometri de București, în apartamentul meu de la etajul nouă, din Chișinău, adorm cu greu, gândindu-mă la acei tineri care au pierit în flăcările alea nemiloase. În minte îmi răsună versurile cântecului interpretat în seara aia îndoliată în care s-a frânt și destinul atâtor oameni. Cântecul acela ca un fel de premoniție a morții. Cel care l-a scris, și-a anticipat sfârșitul. Într-un troleibuz din Chișinău, care zboară pe viaduct, sufăr pentru acei oameni care au mers să asculte un concert rock și au fost răpuși de focul ucigaș.
Sufăr la sute de kilometri de București. Tristețea e așa de mare că ies la o stație, cu mult înainte de locul unde ar fi trebuit să cobor, și o iau pe jos, fără să mă uit pe unde calc, fără să mă uit la trecători. Durerea e la fel de puternică. Știu că nu se mai poate schimba nimic și acuzele sunt inutile. Ceea ce aș putea face eu, ar fi să mă rog ca tinerii răniți să supraviețuiască.
Merg pe o stradă acoperită cu frunze care cad din copaci și mă rog pentru tinerii ăia intubați și internați în spitalele din București, ca să rămână în viață. Asta e tot ce pot face. Ce pot face eu, aici, în Chișinău. Să mă rog.
Imagine cover – Comemorarea victimelor tragediei de la Colectiv, la Chișinău (sursa foto: fresh24.ro)
