Dumitru Crudu
Din clădirea teatrului am ieșit în păr, dar pe drum ceilalți actori ne-au depășit și, la un moment dat, ne-am trezit tropăind singuri pe o stradă dreaptă ca o riglă și foarte aglomerată, chiar și la ora aia târzie. Am iuțit pașii, grăbindu-ne să ne ajungem colegii din urmă. Mergeam din ce în ce mai repede, zigzagând printre trecători, iar de la un punct încolo am început chiar să alergăm. Oricât de tare însă ne scăpărau călcâiele, nu ne-am mai reperat colegii în mulțime și atunci am realizat că ne-am pierdut de restul echipei. Am prăpădit drumul în Bonn, unde venisem acum două zile, ca să jucăm un spectacol despre traficul de femei. Eram pentru prima dată în Bonn și nu știam absolut pe nimeni, în afara organizatorilor festivalului, dar numerele lor de telefon nu le aveam, iar teatrul era deja închis la ora aia. Era unsprezece noaptea și nici nu știam cum și cu ce să ne deplasăm la hotelul unde eram cazați. Știa Virgil, dar de acesta, ca și de fetele din trupă, ne rătăcisem. Noroc că țineam minte denumirea hotelului. Corona. Important era să nu o uitam și pe aceasta că atunci nu ne-ar fi rămas nimic altceva de făcut decât să dormim în stradă. O actriță și un dramaturg basarabeni dormind pe o bancă într-un scuar din Bonn. Faină priveliște! Parcă desprinsă din spectacolul pe care-l adusesem la festival.
Căutam o bancă unde să ne petrecem noaptea, când am auzit un tropăit ciudat în spatele nostru și ne-am rotit fulgerător pe călcâie. Iulia văzu ceea ce am văzut și eu: că după noi se țineau coadă o laie numeroasă de tipi robuști și cu glugi pe cap. Nu ți-ar fi trebuit prea multă minte ca să înțelegi că eram urmăriți. Dar lucrul ăsta deveni evident când am luat-o la fugă și au început să alerge și ei după noi, huiduindu-ne, printre trecători. Printre trecătorii care nu reacționau în niciun fel, văzându-și impasibili de drumul lor, după cum își vedeau de vinurilor și votcile lor și tipii care chefuiau pe terasele intens luminate. Urmăritorii noștri erau din ce în ce mai aproape. Deja le simțeam răsuflare fierbinte în ceafă, iar Iulia începea să cedeze.
-Încă un pic, Iulia, hai ține-te bine!
Am văzut o gură de metrou și am tras-o pe Iulia încolo. Un labirint de drumuri ni se deschidea în față și ne-am aruncat pe primul dintre ele, sprintând cât de tare puteam, cu urmăritorii în spatele nostru. Drumul se încovriga, se dilata, se contracta, se îngusta, se curba când la stânga, când la dreapta și nu se mai termina, iar huidumele care ne urmăreau erau tot mai aproape. Drumul iar se bifurcă și am cârnit-o la stânga. Drumul o luă în sus și, nu peste mult, am sărit pe peron. Dar pe peron au sărit și hahalerele cu glugi pe cap care țineau cu orice preț să pună mâna pe noi. În stație am văzut un autobuz și din ultimele puteri am alergat în direcția acestuia. Spre autobuz fugeau și namilele cu glugi pe cap. Dar șoferul le închise ușile în nas și porni autobuzul, lăsându-i afară, lăsându-i să fugă după autocar și să urle ca apucații.
Autobuzul era ful, însă nimeni nu ne aruncă nicio privire, de parcă asta ar fi fost un lucru extrem de obișnuit. Nimeni nu ne acorda nicio atenție, deși nu au putut să nu vadă cum ne-au urmărit golanii ăia cu glugi negre pe cap.
Ne țineam cu mâinile de o bară metalică și gâfâiam. Eram bucuroși. Cum, necum, am scăpat de mardeiașii ăia. Aveam însă o altă problemă: nu știam unde cursează autobuzul ăla. Nu era exclus să fi rulat în direcția opusă și atunci înseamnă că am picat din lac în puț. Întrebarea pe care ne-o puneam era cum să să ajungem la hotelul unde eram cazați. Ar fi trebuit să întrebăm pe cineva. Pe drum, spre Bonn, eu și Iulia am încercat să învățăm germana după un ghid de conversație, și acum era momentul să ne verificăm cunoștințele dobândite. Ne-am apropiat de un bătrân care se uita în gol și Iulia l-a întrebat unde merge autobuzul. Eu am înțeles ce l-a întrebat Iulia, dar nu și domnul de pe scaun. Iulia l-a întrebat același lucru și în engleză, dar domnul care stătea cu spatele drept pe scaun i-a răspuns în germană.
Eram disperat. Mai mult eu decât Iulia, nu știu de ce. Era douăsprezece noaptea și autobuzul rula într-o direcție necunoscută, printr-un oraș în care nu am mai fost niciodată până atunci. Pe nepusă masă, și-a ieșit din papuci și Iulia și să-mi reproșeze în ce rahat am băgat-o, de parcă eu nu eram în aceeași situație idioată. Brusc, șoferul deschise gemulețul său și ni se adresă în cea mai inteligibilă limbă română, spunându-ne să nu ne facem griji că o să ne ducă el la Corona. Li se adresă prin stație celorlalți călători, anunțându-i nu știu ce. Probabil, le spuse că va devia de la traseul lor obișnuit și nimeni nu protestă deloc.
Într-adevăr, o cârni înapoi și peste o jumate de oră ne lăsă în pragul hotelului unde eram cazați. Pe ușa căruia intrau tocmai atunci și colegii noștri.
După ce am coborât, ne-am întors cu fața spre autobuz ca să-i mai mulțumim o dată șoferului. Toți călătorii din autobuz ne făceau cu mâna.
Sursa foto: bus-bild.de
