Tovă sau tovărășică

Eram în anul patru de facultate când o fată cu care mă plimbasem într-o seară prin parcul Herăstrău a ajuns mai târziu de ora 22 la cămin și portarul n-a mai vrut s-o primească. Am intervenit eu, care o condusesem până la intrare; l-am amenințat pe portar cu bătaia și, în plus, am rupt furios afișul pe care scria: „Intrarea în cămin până la ora 22”. Drept urmare, portarul a raportat cazul la facultate și fata a fost chemată în fața unei comisii de etică.

Mie nu mi s-a întâmplat nimic. Dar ea a fost umilită de acea comisie, care i-a cerut detalii în legătură cu seara petrecută în parc. Să te plimbi cu o fată sfioasă și romantică, iar ea să fie anchetată apoi de o comisie de etică ‒ ce situație mai grotescă se poate imagina?

Bietele românce! În zadar le-a făcut Dumnezeu frumoase şi pline de viaţă, în zadar le-a înzestrat cu senzualitate (cu adevărata senzualitate, care se opune şi frigidităţii, dar şi sexualităţii maniacale), în zadar le-a menit să fie harnice şi iscusite (în mâinile lor simţindu-se în siguranţă şi sapa, şi seringa, şi stiloul). Toate aceste calităţi şi numeroase altele, a căror inventariere n-au terminat-o până azi nici poeţii specializaţi în glorificarea femeii, au fost înfăşurate şi înăbuşite în pânza roşie (un roşu de la început prevestitor de vărsare de sânge) a steagului comunist.

Româncele au stat în închisori, legate în lanţuri (lanţuri peste „coapsa [lor] fină de-alăută florentină”!). Au rămas acasă singure cu copiii să-şi aştepte bărbaţii închişi – văduve, cu soţii îngropaţi de vii în celule sumbre. Au fost obligate să îmbrace salopete şi să încalţe bocanci (ajungând să semene cu nişte foci, după modelul tovarăşelor lor din „marea ţară prietenă”) ca să construiască „obiective” gigantice şi păguboase. Au cântat marşuri în loc de cântece de leagăn. Au oferit flori (ele!) „iubiţilor noştri conducători”. Au stat resemnate la cozi – lungi convoaie ale umilinţei. S-au supus la controale ginecologice care aveau drept scop nu apărarea sănătăţii lor, ci îndeplinirea planului la naşteri. Au fost constrânse să-şi ascundă frumuseţea sub o mască gravă şi bărbătoasă, care, purtată mult timp, li s-a lipit definitiv de chip. Au ajuns să nu-şi mai stimeze iubiţii şi soţii, văzându-i cu capul plecat mereu în faţa activiştilor şi securiştilor. Au devenit în multe cazuri rele şi prozaice ele însele, ca să-şi poată apăra familia şi creşte copiii.

Mâna de fier a Partidului Comunist Român le-a lungit fustele, le-a strâns părul în coc, le-a umblat în viscere, ca să-i identifice şi să-i ia din timp în posesie pe viitorii „şoimi ai patriei”. Iar în vreme ce ele sufereau astfel, pe alte meridiane, acolo unde „lumina de la răsărit” ajunge din punct de vedere astronomic mai târziu, iar din punct de vedere politic n-a ajuns nici până în ziua de azi, semenele lor aveau parte de încredere şi respect, de acel climat ocrotitor a cărui instituire şi întreţinere constituie poate supremul examen al adevăratei bărbăţii. Cu câtă grijă, cu câtă competenţă erau – şi sunt şi azi – puse în valoare femeile din Occident! Fiecare părticică din corpul lor este spălată şi parfumată, acoperită de ţesături mătăsoase, apărată iarna de frig şi vara de arşiţă. Fiecare dorinţă a lor, fie şi capricioasă, mobilizează – spre a fi dusă la îndeplinire – energiile bărbaţilor din jur. Fiecare calitate este recunoscută şi răsplătită, de multe ori chiar sărbătorită. Iar maternitatea reprezintă un fel de faptă eroică, în faţa căreia se prosternează până şi şefii de state.

În comunism? În comunism, ceea ce frapează, poate mai mult decât alte dezgustătoare caracteristici ale stilului de viaţă, este flagranta lipsă de cavalerism. Comuniştii nu respectă femeia. O cocoață în prezidii fără să încerce să afle dacă are aptitudini pentru aşa ceva, cu generozitatea grosolană a mitocanului care, ducându-şi iubita la cofetărie, o obligă să-şi mănânce prăjitura din farfurie. În rest, însă, o exploatează fără milă şi încearcă prin toate mijloacele să-i distrugă specificitatea. Aşa cum nu suportă deosebirile de naţionalitate, de religie, de convingeri politice, nu le agreează nici pe cele dintre sexe. Idealul lor este un om asexuat, castrat de dârzenia bărbătească, dar şi de farmecul feminităţii.

*

Fac un salt în timp. Era în 1988. Un bărbat de treizeci şi ceva de ani stătea la coadă la caşcaval. Înota într-o mulţime dezordonată şi furioasă. Undeva, prin apropiere, îl aştepta soţia lui, urmărindu-l cu o privire îngrijorată, o privire de susţinere. După vreo oră, bărbatul ieşea triumfător din masa de trupuri întrețesute. Avea nasturii rupţi, cravata strâmbă, dar ţinea în mâna dreaptă, sus, cât mai sus, ca pe un trofeu, o bucată de caşcaval.

Era soldatul care se întorcea din război aducând soţiei lui credincioase o fâşie din stindardul inamicului. Era vânătorul care venea cu un tigru în spate, smulgând admiraţia femeii mult visate. Era căutătorul de aur care găsise o pepită uriaşă şi o dăruia alesei inimii lui.

Numai că stilul de viaţă comunist redusese această imagine mitică a bărbatului întors dintr-o aventură primejdioasă la o caricatură jalnică. Să fii bărbat şi să dedici femeii tale o bucată de caşcaval înseamnă, de fapt, să nu mai fii bărbat.

De multe ori m-am gândit, în timpul lui Ceauşescu, că n-am dreptul să joc rolul de stăpân al casei în familia mea, atâta vreme cât stau cu capul în jos la cele mai stupide şedinţe de partid şi nu schiţez nici un gest de protest. Cum să vin acasă şi să vorbesc soţiei mele cu o competenţă de bărbat după ce am ascultat-o respectuos pe o activistă de partid spunând tot felul de tâmpenii?

Cred că mulţi bărbaţi – chiar şi dintre cei care îşi băteau nevestele, cu o furie neputincioasă – aveau sentimentul imposturii când pretindeau supunere din partea familiei lor. În ţară se luau hotărâri importante, iar ei nu erau consultaţi niciodată înainte de luarea acelor hotărâri. Li se comunica, doar, ce s-a stabilit. Nici comunităţile tribale nu practică o asemenea înjosire a bărbatului. Format la şcoala umilinţei, bărbatul dintr-o ţară comunistă îşi pierdea – în sens moral – atributele de bărbat, se transforma într-un copil tratat de femeie, cel mult, cu o duioşie maternă.

Dar femeia, biata femeie? Las la o parte sărăcia, care pe o femeie o ofensează mai mult decât pe un bărbat (cum să stea o femeie fără apă caldă? cum să iasă în lume cu ciorapii rupţi?). Dar se practica nici mai mult, nici mai puţin decât interzicerea feminităţii. Îmbrăcate în câte un deux pièces de culoare închisă (maro sau bleumarin), cu părul strâns într-un coc nefiresc, ca un cucui uriaş, alintate cu apelativul tovă sau tovărăşică, instalate eventual în prezidii inutile, ca material uman decorativ sau propagandistic, femeile deveneau dure şi, în acelaşi timp, nesigure, tocmai pentru că se aflau, împotriva tropismului lor fundamental, în afara feminităţii. Flori cultivate în pivniţe. Căprioare înhămate. Păstrăvi în canale de ape reziduale.

Îmi venea – nu exagerez – să plâng când vedeam cum se mişcă pe scenă câte o interpretă de „muzică uşoară” din România şi mai ales când o comparam cu câte o cântăreaţă de rock din Occident. Românca noastră îşi legăna timid şi mecanic fundul în stânga şi-n dreapta, cu o veselie falsă, lălăită, cu sacoşe invizibile, dar grele în ambele mâini, cu urme de ciupituri pe gât, de la activiştii culturali care o „supervizau”.

Ce dragoste mai puteau să facă un bărbat umilit până în adâncul sufletului lui şi o femeie cu feminitatea extirpată? Şi de unde să mai găsească elanul de a face dragoste, când ştiau că a doua zi o comisie de tovarăşi de încredere va privi scrutător în uterul femeii ca să afle dacă nu cumva acolo, în spaţiul cel mai intim din câte există, controlat însă şi el de partid, început să crească un viitor şoim al patriei?