Alex. Ștefănescu 
Eram de-o inocență totală, în ceea ce privește relațiile dintre naționalități, în vara când eu și mai mulți colegi de liceu, toți suceveni, ne-am dus cu bicicletele într-un sat din apropierea graniței cu Ucraina, ca să vedem statuia lui Taras Șevcenko. Ce locuri frumoase am străbătut până acolo, printre dealuri împădurite! Ce apă limpede și rece am băut din fântânile lângă care ne-am oprit pe drum!
Versurile lui Taras Șevcenko mă încântaseră, citindu-le în traducerea unor poeți minori, aserviți regimului comunist, dar buni versificatori: Victor Tulbure, Iurie Barjanschi ș.a. (abia după 1989 avea să apară o ediție completă, bilingvă, remarcabilă prin profesionalism, a poeziei lui Taras Șevcenko, datorată lui Ion Cozmei). Colegii mei nu auziseră de marele poet ucrainean, dar veniseră cu mine atrași de ideea de expediție.
Ajunși în sat, am atras involuntar atenția localnicilor; unii întorceau capul după noi, neînțelegând ce e cu atâtea biciclete, dar i-am salutat respectuos și ei ne-au răspuns cu bunăvoință. Pe unul l-am și întrebat cum ajungem la statuie, iar el ne-a explicat într-o limbă română folosită stângaci în ce direcție trebuie să mergem. În sat locuiau ucraineni (li se spune și „huțuli” sau „ruteni”, adică ucraineni care s-au aflat cândva sub stăpânire austriacă).
Am ajuns la statuie, plasată în centrul localității. Lângă statuie, ne-am recules câteva zeci de secunde, apoi eu am recitat o poezie de-a lui Taras Șevcenko, Testament, în care regăseam cu emoție ceva din sentimentalismul metafizic-naționalist al lui Eminescu:
„De-oi muri, mormânt săpaţi-mi
Sus pe o colină –
Unde-i stepa nesfârşită,
Scumpa Ucraină.
Pe câmpiile întinse
Niprul între dealuri
Să se vadă, să se-audă
Vuietul de valuri…
Şi atunci, când o să piară
Duşmanii din ţară,
M-oi trezi şi voi ieşi eu
Din mormânt afară.
M-oi urca eu până-n ceruri,
Unde Domnul şede,
M-oi ruga… Da’ pân-atuncea
În Domnul n-oi crede.
Îngropaţi-mă, sculaţi-vă,
Jugul nimiciţi-l
Şi cu-al duşmanilor sânge
Sloboda stropiţi-o.
Şi-n familia frăţească,
Mare şi slăvită
Pomeniţi-mă cu-o vorbă
Bună, liniştită.”
Nici n-am apucat să rostesc ultimele cuvinte și am văzut cu coada ochiului un grup de tineri, la o distanță de cincizeci-șaizeci de metri, îndemnându-se unii pe alții să vină spre noi. Se auzeau replici în ucraineană, dar și în română, printre care una repetată cu îndârjire: „Sunt români! Ce caută ăștia la noi?”
Am fost uimit. Dar am avut o reacție promptă. Înțelegând repede că nu se poate negocia cu ei, m-am suit pe bicicletă și colegii mei mi-au urmat exemplul. Intenția noastră de a fugi i-a întărâtat și mai tare pe adolescenții agresivi. Până atunci ezitanți, ei au devenit dintr-odată foarte hotărâți și s-au năpustit spre noi. Dar și noi, deja suiți pe biciclete, am început să pedalăm energic și am luat distanță față de urmăritori. Minunată invenție, bicicleta! Nu poate fi ajunsă din urmă de un om care aleargă! Culmea este că trecând din nou, de data aceasta în viteză, prin sat, am văzut mai clar decât la venire ce frumoase sunt casele, cele mai multe din lemn, așezate pe socluri de piatră și acoperite cu draniță, și ce binevoitori sunt țăranii, care ne făceau semne de prietenie cu mâna.
După ce am ajuns cu toții cu bine la Suceava, m-am gândit multe zile la ceea ce se întâmplase. Cu mintea de acum îmi dau seama că întâmplarea nu are legătură atât cu etnicitatea, ci mai curând cu psihologia adolescenților, care tind să-și apere „teritoriul”. În București sunt și acum cartiere în care nu prea ești bine primit dacă vii din alt cartier. Dar pentru mine, atunci, a fost un șoc să aflu că pot apărea situații în care să fiu denunțat ca… român. La vârsta aceea am înțeles o dată pentru toată viața că face o mare și periculoasă greșeală cel care îl consideră pe un semen al lui vinovat pentru că aparține unei etnii. Nu pentru că fură, ucide sau violează, ci pentru că este român, ungur, evreu, țigan sau de oricare altă naționalitate. Până atunci trăisem ca într-un paradis al interetnicității, fiind prieten, plin de candoare, cu tineri de vârsta mea de toate naționalitățile înregistrate la Suceava: ucraineni, polonezi, evrei, lipoveni, armeni, greci, italieni, ceangăi, greci și alte câteva. Și dintr-odată am descoperit că lucrurile sunt mult complicate. Că însăși dragostea mea entuziastă pentru români (în sensul cultural, nu sanguin al cuvântului) poate leza sensibilități și că poate fi interpretată ca o discriminare.
În perioada interbelică, naţionalismul a reprezentat o bucurie a românilor de-a se regăsi într-o Românie întregită, o comuniune sufletească bazată pe sentimentul stenic că a venit şi rândul României să se afirme ca o ţară civilizată. Nu întâmplător, atâta timp cât nu a luat forme autohtoniste şi xenofobe, naţionalismul românesc a fost perfect compatibil cu europenismul. După instaurarea comunismului, naţionalismul a intrat în categoria „trăirilor vinovate”, iar împotriva lui s-au declanşat represalii drastice. Sentimentul apartenenţei la civilizaţia românească a fost smuls cu brutalitate din conştiinţa tuturor, ceea ce a provocat răni adânci, care s-au cicatrizat urât. Aceasta, în timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. În timpul lui Nicolae Ceauşescu, în mod surprinzător, s-a revenit la naţionalism, însă la un naţionalism caricatural, faţă de care intelectualitatea s-a dovedit inaderentă. Botezat cu o frapantă lipsă de bun-gust „patriotism socialist” – combinaţie imposibilă, la fel de dizgraţioasă ca un vultur cu ziarul Scânteia în cioc –, acest naţionalism sui-generis era un sentiment oficial, impus de sus în jos şi avea la origine sentimentul dictatorului că este proprietarul României. În calitate de proprietar, el nu admitea amestecul străinilor în aşa-numitele „treburi interne”, după cum nu admitea ca inventarul uman indigen să se risipească în afara graniţelor.
Naţionalismul lui Nicolae Ceauşescu era, de fapt, o monstruoasă atitudine ciocoiască şi de aceea nu putea să se propage în rândurile supuşilor. Când a declanşat o vastă campanie propagandistică de acreditare a ideologiei naţionaliste, dictatorul n-a găsit imediat voluntari şi nici măcar mercenari printre intelectualii eminenţi. (Adrian Păunescu, slujitor sincer și plin de ardoare al cauzei românești, era prea nonconformist ca să-i convină ca furnizor de texte.) Drept urmare, a trebuit să-şi confecţioneze singur lozincile sau să se mulţumească cu ajutorul unor falşi intelectuali, al unor impostori. Ceea ce a rezultat a fost o masă de mesaje grosolane şi lipsite de elocvenţă, o enormă erupţie de kitsch, care a produs, inevitabil, o reacţie de saturaţie şi de respingere. Tinerii, în special, îşi făcuseră obiceiul să închidă televizorul sau să întoarcă agasaţi foaia de ziar atunci când li se adresau binecunoscutele îndemnuri de a-şi iubi patria şi de a-l urma pe marele conducător. În plus, din cauza dezastrului economiei naţionale, dezastru provocat de o politică economică delirantă, se ajunsese la un fel de blazare generală, la o asociere reflexă în mintea românilor a calificativului „românesc” cu orice produs, material sau spiritual, de proastă calitate.
În ceea ce mă privește, sunt foarte atașat de poporul român. Am fost acuzat că sunt naționalist. Nu sunt. Prin poporul român eu nu înțeleg o comunitate etnică sau mistică (și nici, Doamne ferește, o frăție de sânge, o solidaritate tribală etc.), ci un număr de oameni care trăiesc de mai mult timp în același spațiu și au amintiri comune, greu inteligibile de către străini. Cea mai prețioasă amintire comună este însăși limba română. Dar sunt multe alte elemente unificatoare în memoria noastră colectivă, existențială și culturală. Împreună am suferit de urâțenia vieții în comunism, regim sumbru care ne-a fost impus de o putere dinafară și care nu se potrivește deloc cu firea noastră voioasă. Împreună am plâns de fericire când, cu sacrificiul celor mai buni dintre noi, s-a prăbușit comunismul, în 1989. Împreună l-am descoperit pe Eminescu, care ne-a fermecat și ne-a făcut educația sentimentală. Împreună am deplâns soarta lui B. Fundoianu, poet de mare sensibilitate, pe care naziștii, incapabili să se bucure de existența lui, l-au ucis la Auschwitz în ziua de 3 octombrie 1944. Împreună am deplâns soarta lui Vasile Voiculescu, scriitor remarcabil și medic generos al săracilor, întemnițat la 74 de ani de regimul comunist și bătut bestial, pentru „vina” de a fi credincios.
Momentul de renaştere a demnităţii naţionale trăit în decembrie 1989 a durat puţin. Reapariţia la conducerea ţării a celor care şi înainte au deţinut într-un fel sau altul puterea a descurajat profund populaţia. Reacția românilor, specifică lor, este să nu se mai gândească la această problemă. Un timp.
(text apărut în România literară nr. 45/ 2019)
