Alex. Ștefănescu 
În timpul lui Ceaușescu, era la modă dansul tematic, preferat de juriile Festivalului Național „Cântarea României”. Țin minte și acum un spectacol de dans tematic, pe tema chimiei, dedicat Elenei Ceaușescu, proclamată chimista numărul 1 a țării, deși era practic o analfabetă.
Pe scenă evoluau, unduindu-se, mai multe muncitoare tinere (nu dansatoare profesioniste), îmbrăcate în halate albe. Aveau atârnate de gât… eprubete, care la fiecare legănare li se bălăngăneau și zdrăngăneau. Se auzea și un cor în surdină: „Noi suntem chimistele țării..”
Spectacol era grotesc și de un comic involuntar irezistibil. Mai mult decât să mă amuz, m-am îngrozit.
Tot ce făceau comuniștii era de un terifiant prost-gust. Și statuile, și clădirile, și lozincile, și poeziile, și picturile, și cântecele, și ceremoniile. Numai ceea ce rămânea neatins de ei ‒- zborul păsărilor sau înflorirea pomilor primăvara – își păstra grația naturală.
Prostul-gust poate constitui în prezent un element de identificare. Printre membrii PCR au existat puţini comunişti adevăraţi. Cum îi putem, azi, recunoaşte? După declaraţii? În niciun caz. Ei declară orice, fără să clipească. După răutate? Am fi nedrepţi. Unii dintre ei sunt sentimentali, se înduioşează uşor. După lipsa de cultură? Ar fi ceva, numai că inculţi există, slavă Domnului, şi printre cei cu alte opţiuni politice. Atunci? Singurul indiciu sigur îl constituie prostul gust. Aşa cum S-ul gravat în interiorul unei viori dovedeşte că este vorba de un Stradivarius, aşa cum cele două spade încrucişate certifică autenticitatea porţelanului de Meissen, prostul gust este însemnul comunismului veritabil.
Regimul comunist a produs în România prost gust în cantităţi industriale. Deviza lui era, fără îndoială, „să urce România spre prostul gust în zbor!” Ne aducem aminte ce cadouri primea Ceauşescu, de ziua lui, de la responsabilii cu prostul gust din judeţe: compoziţii cu spice de grâu, anvelope auto şi cărţi, toate turnate în aluminiu, busturi de ipsos peste albul căruia cădea în diagonală o eşarfă tricoloră, machete – din oţel inoxidabil şi catifea verde ale unui stejar purtând inscripţia „Stejarul din Scorniceşti” ş.a.m.d.
Cultura română în întregime era pe punctul de a se transforma într-un imens kitsch. Organizatorii de spectacole în aer liber îi urcau pe ţărani, cu buciume în mâini, pe ruinele vechilor cetăţi, interpreţii de „folclor nou” apăreau pe scenă cu costume populare din material plastic și aduceau imnuri de slavă „ogoarelor înfrățite”, îndrăgostiții din filme vorbeau cu pasiune, în timp ce se plimbau cu barca pe lac, despre problemele producţiei.
Prostul gust făcea parte din însuşi felul de a fi al activiştilor PCR. Figurile lor sunt greu de uitat. Aveau, aproape toţi, părul pieptănat cu cărare, erau raşi până la sânge, purtau costum şi cravată – o cravată bine strânsă la gât – şi iarna şi vara. Când ieşeau din sediile lor, duceau sub braţ câte o servietă-diplomat, bombată la mijloc din cauza pachetelor cu alimente înghesuite înăuntru. Când luau masa undeva – aproape întotdeauna fără să plătească – îşi disimulau plăcerea şi mâncau cu un aer grav, ca şi cum ar fi îndeplinit o sarcină de partid. Făceau şi glume deocheate, pe teme sexuale, dar le făceau cu aerul că descind şi ei, pentru o clipă, în mijlocul maselor. Dacă gluma era făcută de cel mai mare în grad dintre ei - râdeau imediat toţi. Dacă era făcută de un activist oarecare, ceilalţi se uitau la cel mai mare în grad şi, în cazul când el râdea, râdeau şi ei, dar nu prea tare. În discursuri îi dădeau la nesfârşit cu „meleagurile noastre româneşti”, dar erau înnebuniţi după whisky şi Kent, după tot ceea ce provenea de pe alte meleaguri. Cumpărau cărţi de Freud, la recomandarea unor intelectuali, şi nu înţelegeau de ce nu găseau în cuprinsul lor şi ilustraţii. Iar când venea vorba despre poezie, făceau cu ochiul şi întrebau în şoaptă dacă e adevărat că Nichita Stănescu bea…
Această specie de humanoizi nu a dispărut după înlăturarea de la putere a lui Ceauşescu. S-a dispersat, s-a ascuns, s-a travestit, dar n-a dispărut. În prezent, ea se află în plină ofensivă, pentru recâştigarea terenului pierdut.
Este păcat că nu se masează toată într-un singur partid, ca să fie lucrurile clare. Într-un partid care s-ar putea numi chiar aşa: Partidul Prostului Gust.
Unele încercări, totuşi, se fac. Comunişti veritabili, dintre aceia care secretă fără întrerupere prostul gust, se află în număr mare în câteva partide comunistoide, care se susțin reciproc și adeseori se aliază. Liderii lor fac declaraţii patriotice la fel de ridicole ca declaraţiile de dragoste ale lui Rică Venturiano sau organizează mitinguri pe stadioane pentru a se ridica pe ei înșiși în slăvi.
Prostul gust nu este, cum s-ar putea crede, doar o problemă de estetică. Prostul gust exprimă o inaderenţă la realitate, un refuz al firescului vieţii. Dacă vin la putere, adepţii prostului gust iar ne obligă să ne îmbrăcăm toţi la fel, să trăim în locuinţe identice şi să zâmbim plini de recunoştinţă de dimineaţa până seara, ca să aibă ei în faţă singurul peisaj uman pe care îl consideră frumos.
*
Era în 1988. Un bărbat de treizeci şi ceva de ani stătea la coadă la caşcaval. Înota într-o mulţime dezordonată şi furioasă. Undeva, prin apropiere, îl aştepta soţia lui, urmărindu-l cu o privire îngrijorată, o privire de susţinere. După vreo oră, bărbatul ieşea triumfător din masa de trupuri întrețesute. Avea nasturii rupţi, cravata strâmbă, dar ţinea în mâna dreaptă, sus, cât mai sus, ca pe un trofeu, o bucată de caşcaval.
Era soldatul care se întorcea din război aducând soţiei lui credincioase o fâşie din stindardul inamicului. Era vânătorul care venea cu un tigru în spate, smulgând admiraţia femeii mult visate. Era căutătorul de aur care găsise o pepită uriaşă şi o dăruia alesei inimii lui.
Numai că stilul de viaţă comunist redusese această imagine mitică a bărbatului întors dintr-o aventură primejdioasă la o caricatură jalnică. Să fii bărbat şi să dedici femeii tale o bucată de caşcaval înseamnă, de fapt, să nu mai fii bărbat.
Regimul comunist a urâțit ideea însăși de cuplu, a redimensionat-o după prozaismul ideologiei oficiale.
Cred că mulţi bărbaţi aveau sentimentul imposturii când pretindeau supunere din partea familiei lor. În ţară se luau hotărâri importante, iar ei nu erau consultaţi niciodată înainte de luarea acelor hotărâri. Li se comunica, doar, ce s-a stabilit. Nici comunităţile tribale nu practică o asemenea înjosire a bărbatului. Format la şcoala umilinţei, bărbatul dintr-o ţară comunistă îşi pierdea – în sens moral – atributele de bărbat, se transforma într-un copil tratat de femeie, cel mult, cu o duioşie maternă.
Dar femeia, biata femeie? Las la o parte sărăcia, care pe o femeie o ofensează mai mult decât pe un bărbat (cum să stea o femeie fără apă caldă? cum să iasă în lume cu ciorapii rupţi?). Dar se practica nici mai mult, nici mai puţin decât interzicerea feminităţii. Îmbrăcate în câte un deux pièces de culoare închisă (maro sau bleumarin), cu părul strâns într-un coc nefiresc, ca un cucui uriaş, alintate cu apelativul tovă sau tovărăşică, cocoţate eventual în prezidii inutile, ca material uman decorativ sau propagandistic, femeile deveneau dure şi, în acelaşi timp, nesigure, tocmai pentru că se aflau, împotriva tropismului lor fundamental, în afara feminităţii. Flori cultivate în pivniţe. Căprioare înhămate. Păstrăvi în canale de ape reziduale.
Îmi venea – nu exagerez – să plâng când vedeam cum se mişcă pe scenă câte o interpretă de „muzică uşoară” din România şi mai ales când o comparam cu câte o cântăreaţă de rock din Occident. Românca noastră îşi legăna timid şi mecanic fundul în stânga şi-n dreapta, cu o veselie falsă, lălăită, cu sacoşe invizibile, dar grele în ambele mâini, cu urme de ciupituri pe gât, de la activiştii culturali care o „supervizau”.
Ce dragoste mai puteau să facă un bărbat umilit până în adâncul sufletului lui şi o femeie cu feminitatea extirpată? Şi de unde să mai găsească elanul de a face dragoste, când ştiau că a doua zi o comisie de tovarăşi de încredere va privi scrutător în uterul femeii ca să afle dacă nu cumva acolo, în spaţiul cel mai intim din câte există, controlat însă şi el de partid, a început să crească un viitor şoim al patriei?
(text apărut în „România literară” nr. 48/ 2019)
