Alex. Ștefănescu 
Pe vremea când eram elev, m-am gândit de multe ori, cu un sentiment de vinovăție, la românii din Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța, teritorii anexate în 1940 de URSS în urma unei înțelegeri josnice între Stalin și Hitler (consfințite prin Pactul Ribbentrop-Molotov din 1939). Statul român și-a abandonat propriii cetățeni. La ordinul lui Ion Antonescu, armata română a trecut Prutul în 1941 și a recucerit teritoriile pierdute, dar pentru scurtă vreme. Armata sovietică le-a ocupat din nou, la încheierea războiului, în 1945. Și de atunci înainte, nimeni, niciodată, nici Dej, nici Ceaușescu, nu le-a mai revendicat (deși înainte de război NU fuseseră ale sovieticilor). Orice explicație mi s-ar da, invocându-se situația geopolitică, sistemul de alianțe, anvergura forțelor militare etc., nu mă pot convinge. Îmi provoacă doar dispreț. Partea pierdută din România trebuia revendicată mereu, prin orice mijloace, chiar dacă practic nu existau șanse de-a o recupera. În asemenea situații nu se fac calcule, se merge până la sacrificiu.
Români de-ai noștri de peste Prut erau scoși din casele lor și trimiși în Siberia, sau întemnițați și schingiuiți, sau împușcați și aruncați în gropi comune. Iar noi ridicam din umeri și ne prefăceam că nu știm ce se întâmplă. Îngrozitoare amintire colectivă! Nu știu dacă vom reuși vreodată să scăpăm de ea (poate doar prin nesimțire). În ceea ce mă privește, îmi cer iertare românilor de peste Prut pentru că nici eu, individual, n-am întreprins nimic înainte de 1989 pentru salvarea românilor luați ostatici, cu teritoriu cu tot, de URSS. După 1989 am mai făcut câte ceva, prin scris, prin pledoarii la televizor și la mitinguri, prin călătorii de solidarizare cu cauza românească în Basarabia. Am mâncat și bătaie în parcul din centrul Chișinăului, cel dominat de statuia lui Ștefan cel Mare, după ce a apărut pe prima pagină a unui ziar o declarație a mea referitoare la lașitatea unui ministru al culturii care, pe parcursul unui lung discurs rostit la Ziua Limbii Române, a evitat cu strictețe să folosească sintagma „limba română”.
Prima mea impresie când am vizitat Chișinăul, în 1994 – textul care urmează se bazează pe însemnările mele de atunci, poate că ulterior situația s-a mai îmbunătățit – a fost dezolantă. Ceea ce a făcut bomba atomică din Hiroşima a făcut stalinismul din Chişinău. Distrugerile sunt la fel de mari, apocaliptice. Spre deosebire însă de Hiroşima, a cărei soartă o deplânge o lume întreagă de peste șaptezeci de ani, Chişinăul n-are parte de compătimire. Occidentalii îl vizitează cu binecunoscuta lor voioşie turistică. Iar cetăţenii din Europa de Est, marcaţi de operaţia de creier pe care le-au făcut-o şi lor ocupanţii sovietici, nu sesizează tragedia trăită de vechiul oraş românesc, nu văd rănile încă sâgerânde ale vieţii de aici.
La Chişinău există trei categorii de clădiri, toate de o urâţenie insuportabilă. Se remarcă edificiile monumentale construite după modelul celor din Moscova stalinistă. Sunt gigantice într-un mod inuman şi au o geometrie sumbră, de mausolee. Vin la rând blocurile înalte şi jerpelite construite pentru „clasa muncitoare”. Par caricaturile unor zgârie-nori, cu ferestre mici, ca de închisoare, şi cu faţadele acoperite de şiruri interminabile de rufe puse la uscat – steaguri ale sărăciei fluturând în vânt. În sfârşit, mai pot fi menționate clădirile frumoase dinainte de instaurarea comunismului, aproape toate în paragină. Urâţenia lor nu este dizgraţioasă, ci tragică. Tot ce au pierdut de-a lungul timpului a fost înlocuit cu un material inferior. În locul unui geam spart – o bucată de carton, în locul unei clanţe de bronz furate – o sârmă, în locul unui gard de fier forjat prăbuşit – plăci de beton strâmbe şi cenuşii.
Ce s-a întâmplat cu românii din oraş? La început – şi anume imediat după capturarea Basarabiei de către sovietici – au fost execuţiile şi deportările. Dispăreau din Chişinău şi câteva mii de familii româneşti pe noapte, iar a doua zi, în locuinţele încă pline de amintiri, erau aduşi „colonişti” din întregul imperiu. A urmat deznaţionalizarea brutală a românilor rămaşi în viaţă. Autorităţile i-au transformat cu forţa în sovietici, i-au îndesat fără milă într-un tipar incompatibil cu firea lor.
În prezent, este greu să-i identifici pe românii din Chişinău. Au aerul unor oameni care s-au întors dintr-un lung prizonierat. Sunt necomunicativi şi amnezici. Se uită la tine, român venit din România, şi nu te recunosc. Vorbesc cu glas tare ruseşte şi uneori, în şoaptă şi numai între ei, româneşte, ca şi cum s-ar ruşina de propria lor limbă.
Rusa este, fără îndoială, o limbă înţeleaptă şi frumoasă. Românii au preluat din ea, de-a lungul secolelor, cuvintele care le-au plăcut sau le-au fost necesare. Procesul a decurs firesc, armonios, fără să distrugă nimic din specificul şi din farmecul modului nostru de-a vorbi. Ceea ce s-a petrecut însă în Basarabia în ultimii cincizeci de ani echivalează cu o batjocorire a limbii române prin vopsirea ei cu limba rusă. Auzind, azi, cum se vorbeşte limba română la Chişinău, nu ştii dacă să râzi sau să plângi. Oricum, chiar dacă râzi, râzi cu sufletul întunecat.
Poştaşii se ocupă de dostafcă, magazinele sunt închise pentru orborcă, tinerii mestecă (americăneşte!) jevacica. Şi mai e şi acea intonaţie lătăreaţă şi sfătoasă a frazei, care îl face până şi pe şoferul de autobuz să semene cu un comisar al poporului angajat în „lămurirea” unor cetăţeni.
Greu de suportat la Chişinău este şi spectacolul sărăciei. Cu atât mai greu de suportat cu cât n-are nicio scuză. Pământurile din împrejurimi sunt bogate: dealuri acoperite de păduri sau de viţă de vie, câmpii mănoase, râuri şi iazuri pline de peşte, ca în Sadoveanu. La Cricova, o cramă cu galerii însumând şaizeci de kilometri lungime adăposteşte aproape patru milioane de decalitri de vin. Există însă oameni care nu câştigă mai mult de cincisprezece de dolari pe lună, iar visul lor secret este să ajungă la treizeci sau – dar aceasta este deja o aspiraţie nesăbuită – la cincizeci.
Impresia de sărăcie este accentuată de imitarea stilului de viaţă din ţările bogate. Să ai un salariu de cincizeci de cenți pe zi şi să faci balonaşe din gumă de mestecat, să rabzi de foame şi să porţi blugi sfâşiaţi intenţionat, să nu găseşti benzină şi să trânteşti totuşi dezinvolt uşa unui Mercedes – iată imagini ale pauperităţii mult mai expresive decât aceea, să spunem, a unui călugăr care se hrăneşte cu lapte de capră.
Ca şi în Bucureşti, dar, parcă, într-un mod şi mai jalnic, cu şi mai multă disperare, la Chişinău se fură pe rupte. În troleibuzul aglomerat eşti buzunărit de tineri angelici, blonzi şi cu ochii albaştri, de care nu te fereşti pentru că în România te-ai obişnuit să-i suspectezi doar pe indivizii bruneţi, cărnoşi şi cu buze vinete. Pe stradă, ziua-n amiaza mare, eşti atacat de bărbaţi înarmaţi cu şurubelniţe, care îţi cer vse denghi. (Acestea nu sunt exemple fictive; sunt întâmplări trăite de mine şi de însoţitoarea mea, Vlada, o tânără de douăzeci şi cinci de ani care şi-a petrecut apoi multe ore cu mine la poliţie, pentru a mă ajuta să dau tot felul de declaraţii.)
Şi mai grav este că spectatorii ocazionali aprobă tacit jefuirea ta, a „fascistului” venit din România. I-ai sfidat destul cu româna ta vorbită cu aplomb, cu hainele tale (cele mai bune din dulap, îmbrăcate anume pentru călătoria la Chişinău), cu modul neglijent (de fapt, stângaci) în care manipulezi sacralizaţii lei moldoveneşti.
De origine sovietică este, fără îndoială, şi aroganţa intratabilă a tuturor reprezentanţilor autorităţilor. Aroganţă corelată cu frica paralizantă simţită de orice cetăţean când se afla în faţa unui funcţionar sau a unui soldat, a unei vânzătoare sau chiar a unei femei de serviciu. La aeroportul din Chişinău, de unde trebuie să iei avionul ca să te întorci acasă, eşti chemat cu şaizeci de minute înainte de decolare. Iar formalităţile încep exact pest şaizeci de minute, când de fapt ar trebui să-ţi începi călătoria. Timp de o oră stai în picioare, fără posibilitatea de a bea un suc sau o cafea, fără dreptul de a deschide o fereastră sau de a fuma, fără să ţi se dea o explicaţie. Dacă îi întrebi ceva pe militarii din serviciul de pază, ei nu-ţi răspund, ci îţi fac semn să te îndepărtezi. Iar semnul ţi-l fac nu cu mâna, ci cu arma, alungându-le pur şi simplu, ca pe un deţinut. Ai pentru o clipă impresia că urmează să pleci în Siberia.
Intelectualii cu o conștiință clară a apartenenței la cultura românească, țăranii ghidați de bun simț, ca plantele de heliotropism, și tinerii cu sufletul curat – toți cei care luptă necontenit, fără să obosească, pentru cauza românească mă impresionează până la lacrimi, dar nu mă fac mai optimist. Statul român îi ignoră în continuare, simulând cinic susținerea lor, iar defunctul imperiu sovietic, așa fantomatic cum este, îi terorizează prin metode mai discrete și mai perfide decât cele din timpul stalinismului.
(text apărut în „România literară” nr. 46-47/ 2019)
