F de la frică

În cele șase luni pe care le-am petrecut cu Domnița la Cașvana, ca tineri profesori de română (1 octombrie 1970 ‒ 31 martie 1971), am intrat și într-un conflict violent cu secretarul de partid al comunei (atunci era comună; după 1989 a devenit oraș, deși această schimbare de statut nu se justifică). El a participat, ca invitat, la o adunare a profesorilor din școală, s-a erijat în conducător al adunării și l-a jignit grosolan pe unul dintre profesori. Eu am intervenit revoltat, am declarat că nu pot participa la o ședință condusă de cineva prost-crescut și am părăsit sala. Domnița m-a urmat.

A ieșit scandal mare, s-a declanșat și o anchetă (au venit în sat în acest scop activiști ai PCR de la comitetul județean), s-au întocmit rapoarte. Toate acestea nu m-au mirat. M-a mirat însă faptul că, după ieșirea mea din sala în care avea loc ședința, profesorul căruia i-am luat apărarea a luat cuvântul și m-a dezaprobat energic, susținând că secretarul de partid avea dreptate să-l critice, oricât de sever, pentru a-l ajuta să nu se mai abată de la morala comunistă.

Reacția sa uimitoare se explica prin frică. Tuturor ne era frică. Și eu, după acest conflict, am făcut mai multe nopți albe, întrebându-mă ce mi s-ar putea  întâmpla, după îndrăzneala ‒ de altfel, minimă ‒ de a contrazice un secretar de partid.

Această frică generală, nebuloasă n-a dispărut după 1989.

Acum câțiva ani, un cunoscut mi-a făcut o mărturisire stupefiantă:

– Eram hotărât să votez cu opoziția. Dar, când am ajuns în cabina de votare, mi s-a făcut deodată frică. M-am gândit că s-ar putea să existe o cameră de luat vederi secretă. Şi… am votat cu PSD.

Sunt multe de spus în legătură cu această întâmplare. De exemplu, ne-am putea distra pe seama naivităţii unui om care crede că partidul de guvernământ are puteri supranaturale. Cum să instaleze camere de luat vederi în toate cabinele de votare şi cum să mai şi organizeze identificarea alegătorilor un partid care nu este în stare să asfalteze sau să deszăpezească străzile? Formaţiunea politică în care s-au refugiat foştii activişti ai PCR şi foştii securişti are, poate, vocaţia dictaturii, dar nu dispune şi de capacitatea organizatorică pretinsă de această vocaţie.

Mult mai dezamăgitoare este însă constatarea că persistă, şi azi, o teamă obscură faţă de tot ceea ce vine din partea autorităţilor. În ţările civilizate (aşa cum era şi România înainte de război), lucrurile stau cu totul altfel. Acolo statul oferă protecţie şi inspiră încredere cetăţenilor. Când cineva se simte nedreptăţit sau ameninţat de semeni, cere ajutorul unei instituţii de stat şi, ajuns în raza ei de acţiune, răsuflă uşurat, ca un călător rătăcit prin pădure căruia îi apare în sfârşit în faţă o casă. La noi (în România, dar şi în celelalte ţări devastate de comunism), oamenii fac tot ce pot ca să evite sau să amâne contactul cu instituţiile de stat. Ele sunt sumbre şi ostile. Iar frica pe care o insuflă supuşilor are ceva iraţional.

Se ştie că au existat în ţări comuniste oameni condamnaţi pe nedrept la moarte care ştiau sigur că nu mai au nicio scăpare şi care totuşi îşi asumau o vină imaginară şi strigau în fața plutonului de execuție „Trăiască comunismul!”. De ce? Pentru că le era teamă şi de persecuţiile la care ar fi putut fi supuşi după moarte!

Atmosfera de teroare este agravată, în societăţile care au ca religie marxism-leninismul, de un cult al secretului. La originea acestui cult se află calitatea proastă a oamenilor ajunşi la conducere. Ei sunt obişnuiţi, din tinereţe, să-şi ascundă picioarele sub masă, ca să nu li se vadă ciorapii rupţi, şi să-şi ţină mâinile în buzunare, ca să nu li se remarce unghiile netăiate. Trezindu-se în situaţia de lideri, cu toată bunăstarea de care au parte, îşi păstrează obiceiul de a se simţi mereu cu ceva în neregulă şi a face totul pe ascuns. Cine merge, în Bucureşti, pe bulevardul Aviatorilor, în zona vilelor foştilor nomenclaturişti, deosebeşte cu uşurinţă clădirile datând dinainte de război de cele construite în timpul regimului comunist. Vilele care au aparţinut cândva burgheziei româneşti, înconjurate de garduri scunde, sunt aproape integral vizibile, cu uşile lor elegante de fier forjat şi cu terasele pline de verdeaţă. Ele exprimă în mod sincer bucuria reuşitei în viaţă şi îi cheamă, parcă, pe trecători la un fel de întrecere: sunteţi şi voi în stare să vă faceţi o casă la fel de frumoasă? În schimb, vilele construite de privilegiaţii regimului comunist sunt ascunse după ziduri înalte – din cărămidă sau din beton – ca şi cum ar fi case conspirative. Dincolo de aceste ziduri, tovarăşii mâncau icre negre sau beau whisky cu aerul că îndeplinesc sarcini secrete, de mare responsabilitate.

Există, apoi, în comunism, poliţia secretă, o mafie de stat care întreţine teroarea prin însuşi faptul că există. Cum să te culci seara liniştit, cum să-ţi săruţi senin soţia înainte de a pleca la serviciu, cum să fredonezi voios pe stradă primul cântec care îţi vine în minte când ştii bine că s-ar putea să fii supravegheat şi nu de oricine, ci de o reţea de răufăcători plătiţi de stat şi, în consecinţă, intangibili? Nu este exclus ca în Securitate să fi existat şi oameni cu bune intenţii, însă instituţia ca atare a fost – şi încă mai este – pentru români un adevărat coşmar, pentru că a torturat şi ucis oameni nevinovaţi, dar mai ales pentru că a instituit această atmosferă de teamă paralizantă, din cauza căreia viaţa în România s-a închircit pentru multă vreme.

Frica s-a infiltrat ca o otravă în cele mai intime fibre ale fiinţei noastre. Ea îi face pe mulți oameni să nu participe la demonstraţii şi tot ea îi determină ca atunci când totuşi participă să strige exaltați cuprinşi de bucuria delirantă că şi-au învins laşitatea. Ea îi opreşte pe poliţişti să intervină atunci când un necunoscut aflat în neregulă le arată o legitimație, indiferent de ce scrie pe ea. Ea îi împiedică pe ţărani să-şi lucreze cu entuziasm pământul, despre care nu ştiu dacă nu cumva le va fi luat a doua zi.

Trăim într-o ţară în care teama încă persistă, ca o ceaţă din vapori de sulf. Românii n-au fost dintotdeauna aşa. Oameni plini de viaţă, dezinhibaţi, spontani, încrezători în viitor, ei şi-au pierdut firescul de-a lungul anilor de teroare comunistă. Frica le-a intrat în sânge.

Mă aflam nu de mult la coadă, la un ghişeu, pentru îndeplinirea unor formalităţi şi am auzit-o pe o bătrână din faţa mea explicând funcţionarei cum i se scrie corect numele (Fabian):

– Cu F de la frică.

Am tresărit şi, cu un patetism complet inadecvat la atmosfera resemnată de acolo, am întrebat-o:

– Dar de ce, doamnă, cu F de la frică? Mai există atâtea alte cuvinte care încep cu F: frumuseţe, fericire, floare, fantezie, femeie, fereastră…

Bătrâna m-a privit mirată şi mi-a răspuns ridicând din umeri:

– Nu ştiu. A fost primul cuvânt care mi-a venit în minte.

Desen de Camilian Demetrescu