Alex. Ștefănescu 
Au trecut, iată, mai bine de 50 de ani de la „Primăvara de la Praga”, o primăvară politică de mai lungă durată decât primăvara calendaristică. S-a încheiat la 20 august 1968, când trupele Uniunii Sovietice și ale celorlalte țări semnatare ale Tratatului de la Varșovia, au invadat Cehoslovacia. România ‒ episod frumos în trista istorie a comunismului românesc ‒ nu a luat parte la invazie.
Discursul lui Nicolae Ceauşescu, din 21 august 1968, în care condamna invadarea Cehoslovaciei de către sovietici şi aliaţii lor şi, în acelaşi timp, îi avertiza pe conducătorii URSS că românii vor riposta dacă se va trece şi la invadarea României a fost un gest de curaj. Nicolae Ceauşescu, despre care se spunea că în viaţa de fiecare zi era un fricos, avea asemenea momente de sfidare (pueril-teatrală, dar sfidare) a pericolului (într-un mod similar a reacţionat, de altfel, când a fost condamnat la moarte).
Lui Nicolae Ceauşescu nu-i lipsea un simţ al măreţiei (rudimentar, din cauza inculturii) şi nici dragostea de ţară (dragoste, din nefericire, nefastă, dictatorul încercând să-i facă pe români fericiţi cu forţa, în conformitate cu o ideologie criminală). Dacă ar fi fost educat şi ar fi avut o cultură umanistă, el ar fi putut fi un om politic remarcabil (superior prin anvergură multora dintre conducătorii noştri de azi).
Cred că Nicolae Ceauşescu era sincer în acel moment (dincolo de calculele politice pe care în mod sigur și le făcuse). Nu m-am aflat în mulţimea din faţa sediului CC al PCR (de la al cărui balcon şi-a rostit discursul incendiar, acelaşi balcon din care în decembrie 1989 avea să constate îngrozit că şi-a pierdut controlul asupra mulţimii). Ca student al Facultăţii de Limba şi Literatura Română din Bucureşti, îmi petreceam vacanţa de vară, dintre anii trei și patru, la Suceava. Dar am urmărit discursul la televizor (un televizor sovietic!) şi am văzut pe faţa lui Nicolae Ceauşescu că îşi învinge teama ca să se ridice împotriva marii puteri din est şi că prinde tot mai mult curaj pe măsură ce simte susţinerea mulţimii.
Valul de entuziasm popular a fost imens. Timp de 24 de ani de la ocuparea ţării de armata sovietică, românii suferiseră cumplit, România fusese pur şi simplu răstignită pe crucea hidoasă reprezentată de seceră şi ciocan. În Moldova şi Bucovina, sentimentele antisovietice (confundabile uneori, în mod regretabil, cu sentimentele antiruseşti), erau şi mai intense, pentru că o graniţă trasată abuziv de Stalin despărţise brutal membrii aceleiaşi regiuni româneşti şi, în unele cazuri, chiar ai aceleiaşi familii. Ca să-şi vadă tatăl, rămas „la ruşi”, tatăl meu s-a înţeles cu el prin scrisori duse pe căi complicate la destinaţie să vină în aceeaşi zi unul pe un mal al Prutului, iar celălalt pe celălalt mal şi să dialogheze peste râu, cu aprobarea grănicerilor. (De altfel, înainte de a muri, în 2001, tatăl meu ne-a rugat pe noi, cei trei copii ai săi, ca după moarte să-l incinerăm şi să-i aruncăm cenuşa în Prut, ceea ce am şi făcut, tot cu aprobarea grănicerilor!).
Era, deci, pentru prima dată, după 24 de ani, când un conducător al României se opunea, explicit şi demn, voinţei tiranice a URSS. Am trăit cu toţii sentimentul unei eliberări istorice (asemănător, în mod paradoxal, cu ceea ce aveam să simţim în 1989). Eu şi câţiva foşti colegi de liceu, auzind că se masează trupe sovietice la graniţa de est, am fost la comandamentul militar local şi am cerut să ni se dea arme ca să mergem, ca voluntari, la frontieră, să ne apărăm ţara. Nu ni s-au dat, dar starea noastră de spirit (şi nu numai a noastră) aceasta era.
A fost un miracol modul cum au comunicat în acea perioadă românii între ei și cu lumea din exterior. Prin unde electromagnetice, ca albinele dintr-un stup sau prin frânturi de informații din cele difuzate de „Europa Liberă” și de „Vocea Americii”, completate cu ficțiuni psihanalizabile.
Cert este că atunci s-a văzut cât de mare nevoie au românii de un conducător pe care să-l admire. Ei nu sunt ca francezii, regicizi înnăscuți, și nici nu simt plăcerea plebeiană de a-și bate joc de lideri. Vor să respecte autoritatea, sunt gata să i se supună, dar pretind ca oamenii care apar la tribune să aibă forță morală, să fie inteligenți și să inspire încredere.
Regimul comunist n-a putut oferi niciodată asemenea conducători. Virtualii lideri se aflau în închisori sau putrezeau în gropi comune.
Aceasta a fost încă o frustrare la care i-a condamnat comunismul pe români. O populație voioasă, binevoitoare, capabilă să respecte și să se entuziasmeze, cum este aceea din România, s-a trezit peste noapte condusă de oameni de nimic.
Timp de o zi ‒ 21 august 1968 ‒ Nicolae Ceaușescu a părut conducătorul mult așteptat. Luat de valul entuziasmului, Paul Goma însuși, cu tot sarcasmul lui, a făcut atunci o cerere ingenuă de intrare în PCR.
Dar suflul eroic al momentului a trecut repede. În scurtă vreme, Nicolae Ceaușescu a redevenit dictatorul comunist detestabil, combinație între o calfă de cizmar incapabilă să învețe meseria și un megaloman intoxicat cu ideologia comunistă. Lipsit de cultură, ceea ce înseamnă implicit lipsit de luciditate și spirit critic, el s-a lansat într-o paradă a eului, inestetică și nefastă. În cele din urmă, a ajuns să fie detestat de întreaga populație.
După ce a publicat Delirul, în 1975, lui Marin Preda i s-a cerut ca în ediția a doua a romanului să introducă un episod din „tinerețea revoluționară” a lui Nicolae Ceaușescu. Scriitorul s-a conformat, dar cum? L-a evocat pe adolescentul Nicolae Ceaușescu arestat pentru acțiuni subversive și dus de jandarmi din București în satul lui natal, din post în post. Fiecare jandarm, când îl preia, îl înjură și îi dă palme. Cei de la CC al PCR au crezut că reprezentarea îl avantajează pe conducătorul iubit. În realitate, cu șiretenia lui țărănească, Marin Preda și-a oferit prilejul să facă, fie și în imaginație, ceea ce și-ar fi dorit atunci fiecare român să facă: să-l înjure și să-l pălmuiască pe Ceaușescu.
