Opera Monicăi Lovinescu, critic literar

Abstract: In this critical essay I have been trying to describe the biography and the works of Monica Lovinescu, the most famous voice of Romanian intelighenția in Paris’exile, Eugen Lovinescu’s famous daughter, who has presented the Romanian literature from the microphone of her radio program Theses and Antitheteses in Paris¹. Using this kind of hot media, the wireless, or the radio, Monica Lovinescu along side with her husband, Virgil Ierunca, came into every Romanian s house every night after midnight, showing the most important books and writers who had the courage to oppose to Maoist politics of the Ceaușescu’s communist regime, starting with 1971 April Theses, and had a pivotal role in saving the dissident Paul Goma from being imprisoned. She believed in East-Ethics( creating a pun with Aesthetics), and she was looking at the works written by foreign or Romanian writers that stressed the principle of Ethics, as Soren Kierkegaadrd once put it, that every intellectual must pass through three stages, the Loving of someone, the Ethic stage and the Religious one. Her struggle has been recognized after 1989 Revolution, when she could travel several times to Bucharest, every time being welcomed and praised as a visionary who had tryed to save her country from the communist yoke. When she died her ashes are kept in the apartment where E. Lovinescu held the sittings of his literary circle Sburătorul.

Monica Lovinescu a fost un critic literar contemporan de certă valoare, s-a născut în 1923 din căsătoria lui E. Lovinescu și a profesoarei Ecaterina Bălăceanu-Lovinescu, ruptă amiabil după ce criticul și-a exprimat dorința de a-și oficializa relația cu Hortensia Papadat-Bengescu, devenită un soi de iubită oficială, iar apoi a copilărit pe genunchii unor mari scriitori ca Ion Barbu sau Camil Petrescu, căci, așa cum povestea în minunatele sale memorii, La apa Vavilonului², va lua parte la foarte multe ședințe ale cenaclului literar modernist Sburătorul, condus chiar de tatăl său. Anul acesta în 2023 sărbătorim centenarul nașterii sale. Și-a luat licența în Litere la Facultatea de Litere a Universității din București, și a luat parte la lucrările seminarului de regie experimentală organizat de Camil Petrescu în perioada directoratului acestuia. Va debuta ca scriitor la vârsta de opt ani în 1931 cînd i se publică un basm în revista Dimineața copiilor, iar la vârsta 15 ani îi apar mai multe nuvele și schițe în paginile pentru copii ale revistelor Vremea și Kalende, sub pseudonimul Ioana Tăutu. După moartea lui Eugen Lovinescu, în 1945, publică în serial în patru numere consecutive 1-4, sub propriul nume romanul Contratimp în Revista Fundațiilor Regale, romanul o are drept personaj central pe actrița Malena Cristu, o țărancă de pe Valea Oltului, care este prinsă într-o relație cu trei bărbați diferiți, iar drama se declanșează abia în momentul în care pictorul Ștefan Spătaru se îndrăgostește de ea și îi cere mîna, rugînd-o chiar să facă schimbări esențiale în acest stil de viață, dar ea o roagă pe prietena ei Ioana Cerati să intervină și să medieze acest conflict. Romanul are ceva din Patul lui Procust, de la Camil Petrescu autoarea împrumută predilecția pentru personaje din mediul teatral, personajele trăiesc în București, actrița care joacă rolul principal în piesa lui Eugene O Neill, Straniul interludiu, locuiește într-un apartament în blocul Wilson, care a fost afectat de cutremurul din 1977 și nu a fost consolidat nici pînă în prezent, se plimbă pe străzile Brezoianu sau Ion Cîmpineanu, acolo unde se găsea apartamentul lui E. Lovinescu și aveau loc ședințele cenaclului, pictorul îi scrie Malenei o scrisoare de dragoste, deși este înconjurat de modele și femei frumoase, iar Ioana Cerati are lecturi diverse din Dostoievski, Huxley, Proust și Gide, care coincid cu lecturile autoarei, și ar vrea să sculpteze pe muzica unui cvartet de Beethoven. Autoarea își conduce cititorii în atelierul sculptorului Dobre, în cel de pictură al pictorului Ștefan, la o repetiție la o premieră a Teatrului Național din București, dar și într-un coafor din capitală. Romanul nu e cu nimic mai prejos de proza feminină interbelică, poate fi comparat cu Pânza de păianjen a Cellei Serghi, cu prozele Luciei Demetrius, influențele romanelor lui E. Lovinescu sunt destul de vizibile, dacă ar fi perseverat ar fi ajuns probabil o bună autoare de romane de dragoste, de best-selleruri gen Bonjur tristesse sau Aimez vous Brahms? scrise de Françoise Sagan. Dezamăgită de indiferența criticii ea nu va mai scrie proză originală, cu excepția unui singur roman, o distopie intitulată Cuvîntul din cuvinte³, scris în anii 60, în care se simte clar influența Noului Roman Francez, practicat de Alain Robbe-Grillet, Michel Butor sau Nathalie Sarraute. Dacă editura franceză căreia i-a fost predat l-ar fi acceptat probabil că nu am fi analizat azi cronicile radiofonice ci ne-am fi ocupat de analiza romanelor sale. După 1945 va publica doar critică teatrală în ziarul Democrația al lui Anton Dumitriu. După schimbarea de regim politic din România din 1947 va pleca în Franța cu o bursă acordată de statul francez iar în 1948 va cere și va obține azil politic din partea acestui stat. Aici îl va întîlni pe viitorul ei soț, Virgil Ierunca, cel care îi va fi alături pînă la moarte. Colaborează aici cu articole și studii despre literatura română și despre ideologia comunistă care aservise România, publicând în reviste de limbă franceză cum ar fi East Europe, Kontinent, Preuves, L’Alternative, Les Cahiers de l’Est, Témoignages, La France Catholique. Este autoarea capitolului despre teatrul românesc din Histoire du Spectacle (Encyclopédie de la Pléiade, Gallimard, 1965). Traduce în franceză texte românești sub pseudonimele Monique Saint-Côme și Claude Pascal, cel mai cunoscut fiind romanul La vingt-cinquième heure (A douăzeci și cincea oră) de Virgil Gheorghiu. Colaborează intens și în paginile revistelor românești din exil: Luceafărul, Caiete de dor, Ființa românească, Ethos, Dialog, Agora. Care pot fi descoperite în Enciclopedia exilului literar românesc, editată de Florin Manolescu⁴. După anul de cotitură 1990 Monica Lovinescu publică sau acordă interviuri și în revistele literare și politice din țară, în Contrapunct, România literară, 22, Opinia studențească, și se va întoarce aici în mai multe ocazii. in anul 1951 și până în 1974, colaborează la emisiunea în limba română a Radiodifuziunii Franceze, precum și la redacția centrală a emisiunilor pentru Europa răsăriteană. Începând din 1962, colaborează la Radio Europa Liberă unde modera cele două emisiuni săptămânale: Actualitatea culturală românească și Teze și Antiteze la Paris, titlul celei de-a doua un omagiu adus mentorului său din România Camil Petrescu. Pe tot parcursul anului 1977 s-a implicat activ în promovarea protestului disidentului român Paul Goma, fiind agresată fizic, în curtea casei sale din Paris (8, rue François Pinton), de doi agenți palestinieni trimiși de Securitate la ordinele personale lui Nicolae Ceaușescu. Salvată de un polițist francez va fi transportată în comă la spital dar cinci zile mai târziu părăsește spitalul, în pofida recomandărilor medicilor, pentru a participa la conferința de presă a lui Paul Goma la televiziunea franceză și pentru a denunța agresiunea la microfonul Europei libere. Alături de cronicile lui Nicolae Manolescu din revista România literară aceste emisiuni au impus în conștiința publicului românesc nume importante ale culturii sau literaturii române sau universale, aș spune că domnia sa a fost și ea un critic literar creator de canon, nu doar un simplu comentator al fenomenului politic, social, cultural sau literar, preluând această sarcină de la mentorul cenaclului Sburătorul și creatorul modernismului literar românesc, E. Lovinescu.

S-a spus adeseori despre Monica Lovinescu faptul că este autoarea unei istorii a literaturii române la microfon, singura carte care a pătruns în casele românilor prin intermediul unor emisiuni de radio săptămînale. Cronicile ei radiofonice adunate în cele șase volume de Unde scurte⁵ dar și articolele din rubrica ulterioară Diagonale⁶, publicate în foileton în revista bucureșteană România literară, alcătuiesc nu doar o simplă istorie a literaturii române sub comunism, ci și o istorie a literaturii din țările Est-Europene, o istorie a gîndirii politice franceze și a modului în care Occidentul a receptat literaturile Estului European, dat fiind că accesul domniei sale la informații era neîngrădit de cenzură și că posibilitățile de informare erau nenumărate într-un post de radio ca Europa Liberă, înființat de americani ca o formă de propagandă transfrontalieră în favoarea ideilor libertariene sau democratice. Criticul a utilizat adesea termenul de Est-Etică, pentru a fi preciși trebuie să precizăm că formula a fost inventată de istoricul britanic Timothy Garton Ash, primul care a publicat o carte despre dosarul său de urmărire la STASI, apriga Securitatea Est-Germană, pe care l-a citit după ce comisia condusă de actualul președinte al Germaniei, pastorul Gauk, a permis accesul cetățenilor din Est la propriul dosar, pentru a se defini drept un promotor al valorilor liberale, al capitalismului sau economiei de piață, idei pentru care se luptase și tatăl ei, provenit dintr-o familie de mic burghezi liberali din Fălticeni.

Nu este de mirare că emisiunile radiofonice ale Monicăi Lovinescu au atras de-a lungul vremii atenția multor ascultători români sau din diaspora, printre care mă număram, evident, și eu, cîteodată așteptam cu sufletul la gură miezul nopții ca să aud vocea ușor tabagică a doamnei Monica Lovinescu, imediat după ce era difuzat genericul preluat din Rapsodia română compusă de George Enescu. Fiind vorba de niște emisiuni, scrise pentru a fi difuzate la radio, ele trebuiau să respecte regulile jurnalistice impuse de acest tip de media, căci vorba lui McLuhan, Media is the message, este extrem de adevărată, mesajul trebuia să aibă un impact direct, poate tocmai de aceea la lectură textele pierd din relevanța lor dată și de contextul emoțional originar. Toate aceste cronici pornesc uneori de la dezbateri din presa literară din România sau sunt generate de diverse cronici de carte sau eseuri per ansamblu ele sunt echivalentul Criticelor lui E. Lovinescu din epoca interbelică, în vreme ce memoriile sale din La apa Vavilonului ar putea fi un echivalent aproape perfect al memoriilor tatălui său, care, în schimb nu a ținut un jurnal intim. Lectura acestuia poate oferi cititorilor operei Monicăi Lovinescu foarte multe informații din lumea scriitorilor, fiind totuși vorba de judecăți subiective, dar care pot ajuta istoricilor literari ai viitorului deoarece conțin informații privind acest Zeitgeist al luptei anticomuniste a exilului românesc, dar și a unor scriitori din România care s-au alăturat unui curent pe care unii l-au denumit ulterior rezistența prin cultură, un termen impropriu pentru că singura rezistență posibilă era cea armată.

În general, textele comentariilor Monicăi Lovinescu amintesc stilul destul de sobru și grav al tatălui său, cel din volumele de Critice⁷, din Istoria literaturii române contemporane⁸ sau din Istoria civilizației române moderne⁹, de fapt autoarea a fost atrasă și de zona memorialisticii, topindu-și după modelul lui Mircea Eliade, jurnalele de tinerețe într-o carte de memorii document, La apa Vavilonului¹⁰, în cazul lui Mircea Eliade acesta a scris primul volum al memoriilor, Promisiunile echinoxului¹¹ dintr-o rațiune mult mai simplă, din cauza călătoriilor dese și a exilului o parte din jurnalele lui din tinerețe s-au pierdut pur și simplu. Jurnalul său de maturitate, editat în numai puțin de șase volume, ținut între anii 1981-2000 constituie un soi de hartă panoramică a literaturii române din această epocă în care s-au topit anii de sfîrșit sau anii paranoici ai regimului Ceaușescu, Revoluția română, care a luat prin surprindere mediile intelectuale franceze, punînd România pe harta Europei de Vest, de pe care lipsise o bună perioadă de timp datorită numărului relativ redus de acte de curaj sau de disidență politică, dar și ceea ce a urmat după, marea dezamăgire din primăvara lui 1990, 13 iunie și mineriadele, și oroarea francezilor în momentul în care au descoperit scenariul care stătea în spatele primei revoluții transmise în direct la televiziune.

Operațiunea aceasta de rescriere a jurnalelor de tinerețe sub forma memoriilor absolut extravagante și mirombolante din La apa Vavilonului, carte în care apar tot felul de personaje excentrice ale exilului românesc dar în care sunt consemnate, ca într-un veritabil roman de construcție( Bildungs-Roman), un soi de Portret al artistului la tinerețe, o combinație de gidism, joyce-ianism și proustianism, specifică marilor cărți autobiografice, în care sunt consemnate toate marile întîlniri cu personalități ale culturii române din exil, căci Mircea Eliade, Emil Cioran sau Eugen Ionescu i-au fost “brothers in arms”, camarazi de arme pe frontul acesta invizibil al luptei cu dragonul comunist, dar și exercițiie de admirație, lecturi formative, modele, toată această recitire a unei biografii de artist militant a avut în cazul Monicăi Lovinescu un alt motiv, din declarațiile autoarei reiese în mod clar faptul că mai era satisfăcută de stilul naiv din copilărie și adolescență, dar aceste jurnale s-au păstrat există și pot fi studiate de cercetătorii literari, după cum s-a păstrat și corespondența sa cu mama ei, din care a apărut deja primul volum, arestată și chinuită de autoritățile comuniste, vezi extraordinarul dosar al acestei povești alcătuit de Doina Jela¹² în Această dragoste care ne leagă. De fapt Doina Jela¹³ este și autoarea ultimului interviu cu Monica Lovinescu, realizat în timp ce aceasta se găsea pe patul de spital, O sută de zile cu Monica Lovinescu¹⁴.

Dar să revenim la această istorie a literaturii române sui generis din Unde scurte și să analizăm pe rînd impactul ei asupra scriitorilor sau criticilor literari din România. În toate textele Monica Lovinescu va da o importanță ceva mai scăzută criticii analitice, pe text, și se va consacra mai mult criticii de direcție, maioresciene, abordînd direcțiile de evoluție ale prozei sau poeziei românești, oprindu-se asupra unor autori care au inovat cu adevărat și au marcat evoluția fenomenului cultural românesc în perioada 1961-1989, primul volum de Unde scurte, care preia subtitlul romanului lui Mircea Eliade, Șantier¹⁵, de Jurnal indirect, publicat inițial la o editură a exilului românesc, Limite din Madrid, în anul 1978 încheindu-se exact în momentul critic al Tezelor din Aprilie 1971, adică la cîteva luni de la momentul nașterii mele.

Din păcate, prin sita destul de deasă prin care este cernută cu cea mai mare grijă producția literară a epocii trec foarte puține opere literare de mare valoare, autoarea are grijă să noteze alunecările spre colaborarea cu noul regim a unor mari scriitori ca T.Arghezi, în perioada 1972-1989 operele analizate de domnia sa dau măsura creației literare sau culturale într-o lume dominată de cenzură, ceva mai laxă după 1965 dar devenită în anii 80 un veritabil pat al lui Procust, care tăia fără milă capetele scriitorilor care se ridicau împotriva regimului comunist. Monica Lovinescu se va lupta să impună un nou canon estetic, va fi în primele rînduri ale bătăliei cu literatura pășunistă, protocronistă, promovată în zeci de ziare și reviste literare pe linie și va semnala toate derapajele ideologice ale unor servitori ai regimului comunist, astfel ea va vorbi despre teme sensibile, în mod paradoxal convingerea criticului este că în vremuri de ciumă cum erau cele ale comunismului, scriitorii sau artiștii, regizorii sau actorii trebuie să pună într-o paranteză fenomenologică celebrul concept maiorescian al autonomiei esteticului și să devină condeieri militanți, care să contribuie la resincronizarea culturii române cu cea occidentală, era un soi de nouă lege a sincronismului lovinescian, dar adaptată nevoilor epocii. În eseul Homo sovieticus un celebru disident rus, Alexandr Zinoviev¹⁶, afirma că disidenții nu-s decît un soi de activiști de partid de semn contrar, iar patosul acesta revoluționar din articolele radiofonice ale Monicăi Lovinescu nu poate decît să confirme că renașterea modernismului în cultura română nu putea fi decît un proces lung și anevoios, care a avut o gestație lentă, de aproape patru decenii.

Dintre operele literare care primesc undă verde, majoritatea au fost legitimate și de criticii din țară drept opere literare canonice ale literaturii române contemporane, doamna Monica Lovinescu le va alege pe cele mai importante, pe cele care nasc dezbateri și sunt comentate în revistele literare din țară, dar în special în revista România literară, cu care criticul franco-român va stabili un soi de parteneriat la distanță, dat fiind faptul că N. Manolescu îi va vizita adesea pe cei doi soți la Paris și va locui chiar în casa lor, vizitele fiind consemnate de ambele părți, fie în Jurnalul sau în publicistica M. Lovinescu, fie în memoriile lui N. Manolescu.

Dar iată o scurtă trecere în revistă a canonului acesta estetic al literaturii române, powered by Monica Lovinescu, voi reveni mai apoi asupra operelor care stîrnesc dispute sau controverse într-un paragraf autonom al acestui studiu. Pe parcursul a aproape două decenii, între 1972 și 1989 numele care revin sunt cele ale lui Marin Preda, prin cele două romane, Delirul și Marele singuratic, Alexandru Paleologu, cu volumul de eseuri Bunul simț ca paradox, cronici ale unor volume de versuri, Hanibal, sau trezirea la realitate a unui bun poet interbelic, Eugen Jebeleanu, care pentru o perioadă de timp, inclusiv în Surîsul Hiroshimei, poem pe care l-am întâlnit pentru prima oară în manualul de literatură din clasa a opta, devenise chiar un poet care respecta linia generală a Partidului Comunist Român, Ștefan Augustin Doinaș, un foarte bun poet neoclasic, Augustin Buzura¹⁷, autorul romanelor Orgolii și Fețele tăcerii, Nicolae Breban atacat de Titus Popovici pentru romanul Bunavestire, cîteva din eseurile lui C. Noica despre rostirea românească sau Sentimentul românesc al ființei, Mihai Sin, autorul romanului Bate și ți se va deschide, Al. Phillipide care deschide o fereastră noii poezii, construind astfel o punte spre marea poezie interbelică, Octavian Paler, în romanul autobiografic și eseistic Viața pe un peron¹⁸, sau cu Polemici cordiale¹⁹, urmate mai apoi și de Viața ca o coridă, Mircea Horia Simionescu cu Ulise și umbra²⁰, Eugen Simion, reprezentant al Noii Critici din România cu care Monica Lovinescu va avea și unele polemici, cu volumul de eseuri critice, Întoarcerea autorului²¹, Anton Dumitriu, cu Cartea întîlnirilor memorabile, cele două studii critice, semnate de Ion Bălu, Viața lui G. Călinescu²² și Mircea Martin, G. Călinescu și complexele literaturii române²³, Dana Dumitriu²⁴, autoarea romanului istoric henry jamesian Prințul Ghica, unul din cele mai reușite personaje din literatura română, debutul lui George Cușnarencu, Gabriela Adameșteanu cu romanul Dimineața pierdută²⁵, Clipa cea repede²⁶ a lui Sorin Titel, romanul distopic, unic în literatura noastră a lui Bujor Nedelcovici, Al doilea mesager²⁷, care a apărut întîi în traducere franceză după ce autorul s-a stabilit la Paris, Ioan Lăcustă, prozatorul optzecist care a strîns cele mai frumoase povestiri într-un volum în care pastișează sau-și parodiază nuvelele și schițele lui Caragiale, intitulat La ușa domnului Caragiale²⁸, povestirea cea mai interesantă, fiind, de altfel, o capodoperă a prozei postmoderne din anii 80, Ioan Groșan, cu Caravana cinematografică²⁹, romanul surrealistului Gellu Naum, Zenobia, dar și N.Stan cu un volum de povestiri, căci în anii 80 regina prozei este din nou schița, povestirea de dimensiuni scurte, Boare de Waterloo, tot dintre prozatorii optzeciști mai sunt semnalați și Adina Kenereș cu volumul de povestiri Rochia de crin³⁰ sau Tudor Vlad cu Ascensiunea nocturnă³¹. La capitolul eseiști sunt notabile volumul de eseuri și cronici plastice scris de Andrei Pleșu, Ochiul și lucrurile, Temele lui N. Manolescu, eseurile din Fereastra criticului, scrise de V. Cristea³², deși domnia sa nu recunoștea decît un singur Comandant Suprem al criticii românești, pe N. Manolescu, de altfel va evoca discuțiile codificate din timpul vizitelor acestuia la Paris cu ocazia unui eveniment fericit, momentul cînd acesta a împlinit 60 de ani. Pe Valeriu Cristea l-a cam nedreptățit, dar acest fapt se datora și prieteniei Ieruncilor cu criticul Nicolae Manolescu, cel care îi vizita ori de câte ori ajungea la Paris. Cu toate că Monica Lovinescu îi declarase acestuia că nu ține un jurnal, ea consemnează cu acribie în jurnalul intim fiecare vizită a unui scriitor la reședința din Rue Pinton numărul 8.

De fapt, Monica Lovinescu a fost destul de subiectivă în condamnările ei, îl va acuza de colaboraționism cu noul regim pe T. Vianu, dar uită să se refere la operele pe linie ale lui Camil Petrescu, de fapt în primii zece ani de la microfonul Europei libere ea se va ocupa de ambiguitățile romanului lui G. Călinescu, Scrinul negru, de osanalele potrivite ale lui Tudor Arghezi, de posteritatea destul de abuzivă a lui Bacovia, de valorificarea moștenirii literare a lui C. Stere, va comenta moartea Marelui Pan, poetul Lucian Blaga, va scrie despre eseul lui Toma Pavel, prin care autorul se desparte de fantomele structuralismului, Fragmente despre cuvinte³³, comparat cu un altul, al lui Nathalie Sarraute, Era suspiciunii, care nu a fost din păcate tradus în limba română, imediat după publicarea sa profesorul Pavel va emigra în Canada și SUA, M.L. va vorbi despre eforturie lui C. Noica de a edita Caietele lui Eminescu, cu ajutor de la Paul Miron, de Căderea în timp, eseul lui E.M.Cioran³⁴, de diverse conferințe și congrese ale scriitorilor români de la București, de concerte, expoziții sau premiere ale unor trupe de teatru din România aflate în turneu parizian, de piesa antitotalitară a lui Ionesco, Setea și foamea, de eseul lui Mircea Eliade³⁵, Sacrul și profanul, de traducerea în limba franceză a romanului lui Eugen Barbu³⁶, Groapa, va vorbi despre Ștefan Bănulescu și Marin Sorescu, oprindu-se asupra piesei sale simbolice Iona, și asupra comediei acestuia Există nervi, prezentîndu-i drept doi scriitori autentici, va semnala publicarea Memoriilor lui Mircea Eliade, cele care i-au inspirat propria autobiografie, La apa Vavilonului, va recenza un volum de versuri a lui Ion Caraion, Dimineața nimănui³⁷, dar va semnala și volumul de proze scurte a lui Fănuș Neagu, Vara buimacă, dar și romanul acestuia Îngerul a strigat³⁸, și apariția celui de-al doilea volum din Moromeții³⁹, romanul lui Marin Preda, dar imediat după apariție va analiza și Intrusul⁴⁰, va vorbi despre Zacharias Lichter, eroul unui mic roman eseu al lui Matei Călinescu,⁴¹ Viața și opiniile lui Zacharias Lichter, despre vocația discreției în proza Ilenei Vulpescu, autoarea romanului Arta conversației, romanul preferat al colegelor mele de liceu, îi va evoca pe marii poeți Constant Tonegaru și Dimitrie Stelaru, va semnala publicarea romanului Păsările a lui Alexandru Ivasiuc⁴², a Absenților lui Augustin Buzura⁴³, dar și Lunga călătorie a prizonierului a lui Sorin Titel⁴⁴, studiind relația beckettiană dintre victimă și călău, romanul este asemănător prozei lui Kafka, a fost tradus în limba franceză de Marie-France Ionesco, este impresionată plăcut de romanul lui D.R. Popescu, F, dar respinge comparația dintre Kafka și romanul lui Nicolae Breban, Animale bolnave⁴⁵, poezia lui Mircea Ciobanu este interpretată cu ajutorul unor argumente extrase din eseul lui Karl Gustav Jung, Răspuns lui Iov, va analiza și tentativele de exegeză a operei lui E. Lovinescu, în primul rînd, scandalul stîrnit de prima monografie care nu apăra tezele cripto-comuniste a Ilenei Vrancea, dar și monografia lui Eugen Simion, E. Lovinescu, Scepticul mîntuit, va analiza contradicțiile lui N. Manolescu din volumul monografic dedicat lui Titu Maiorescu, de altfel, acesta va fi singurul critic literar din România cu care se va înțelege foarte bine, cel care a vizitat-o și a legat o prietenie cu familia Ierunca și Lovinescu, pe care prietenii îi porecliseră monicii, va evoca poezia lui Emil Botta dar și alunecarea spre stînga a lui Camil Baltazar, care ajunsese un cîntăreț la flautele de mătase ale Partidului comunist, metafora de fapt îi aparține lui V. Ierunca. Monica Lovinescu va mai scrie la sfîrșitul anilor 80, prefațînd parcă Revoluția din Decembrie 1989, despre centenarul pianistei Cella Delavrancea, cea care a fost martora morții lui Caragiale, despre disidența de catifea a lui Dan Petrescu, despre apocalipsa optimistă din romanul inedit al lui Vintilă Horia⁴⁶, Persecutați-l pe Boethius, despre romanul istoric și parodic al lui Silviu Angelescu, Calpuzanii⁴⁷, despre drumul spre sine al poetei Ileana Mălăncioiu, despre taina libertății la N. Steinhardt, de altfel ea va analiza și volumul acestuia de eseuri, Escale în timp și spațiu⁴⁸, va vorbi despre sindromul motanului Arpagic și interzicerea poeziei lui Ana Bladiana, textualismul socialist al lui Mircea Nedelciu, cu trimitere la un citat din prefața romanului Tratament fabulatoriu⁴⁹, și la textualismul protocronist al lui Ioan Lăcustă, două mici derapaje care nu au cum să le afecteze restul operei publicate de cei doi autori ai generației optzeciste, despre debutul lui Bedros Horasangian, dar și despre romanul său joycean Sala de așteptare, despre Iulia în iulie, un volum de proză scurtă a Adrianei Bittel, romanul Viața ca o coridă a lui Octavian Paler, Căderea în lume, cel de-al doilea roman ca valoare a lui C. Țoiu, Tainele inimii, romanul lui Cristian Teodorescu, lumea lui Caragiale din eseul anti-totalitar al criticului și istoricului literar Mircea Iorgulescu, Marea trăncăneală, despre Casa, romanul lui Hanibal Stănciulescu, protestul lui Mircea Dinescu, bicentenarul Revoluției Franceze, romanul lui Valeriu Cristea, După amiază de sîmbătă⁵⁰, Melancolie, scris de Sorin Titel, și despre două volume de povestiri, primul scris de Daniel Vighi, Însemnări despre anii din urmă⁵¹ și cel de-al doilea avîndu-l ca autor pe Răzvan Petrescu, Grădina de vară⁵². În mod evident după Revoluția din 1989 se modifică recolta aceasta de opere de ficțiune iar atenția criticului literar al Europei libere se va îndrepta spre memorii de închisoare, din Gulag, spre așa zisa literatură de sertar, și spre acel fenomen denumit de critici rezistența prin cultură, deși la o examinare atentă el este aproape invizibil.

Ultimul volum din seria Undelor scurte este populat cu reproduceri ale unor interviuri și mese rotunde, ținută atîta timp departe de cultura română, ai senzația că Monica Lovinescu dorea să recupereze cumva acest timp pierdut, în detrimentul cronicii literare propriu-zise, printre cărțile recenzate acum se numără și volumul de nuvele Visul al lui Mircea Cărtărescu⁵³, Amintirile minunate ale unui ambasador al golanilor, o carte apărută în Franța și avîndu-l drept intervievat pe Al. Paleologu, Evadarea tăcută a Lenei Constante⁵⁴, Accidentele sufletului⁵⁵ de Ana Novac, iar în limba română Pe muntele Ebal, amintiri de gherlă ale poetului cerchist Teodor Mihadaș⁵⁶, Ambasadorul⁵⁷, romanul istoriei rescrise postmodern scris de Ioan Mihai Cochinescu, Fortul 13 a lui Marcel Petrișor⁵⁸, Anii furați⁵⁹ ai Oanei Orlea, și 20 de ani în Siberia, memoriile unei țărănci din Basarabia, Anița Nandriș din Cula, dar și piesa Petru sau petele în soare a lui Vlad Zograf⁶⁰i.

În mod evident, majoritatea textelor fiind scrise pentru a fi rostite la microfonul postului de radio Europa liberă, ele au un anumit principiu de construcție, elementul acesta de oralitate fiind destul de ușor de sesizat la o lectură în volum, de altfel ele mai mult lizibile decît scriptibile, dar își păstrează și în scris prospețimea de odinioară, deși, mărturisesc că uneori, citindu-le am avut senzația că recuperez de undeva, dintr-un pliu al memoriei, vocea groasă, ușor tabagică a doamnei Monica Lovinescu în momentul cînd aceasta le citea de la microfonul postului de radio. Autoarea nu face deloc exces de analiză literară ci preferă să repete critica maioresciană sau lovinesciană de direcție, ea nu ezită să citeze concluzii ale colegilor de breaslă din țară sau să le contrazică atunci cînd nu era de acord cu ele.

În privința autorilor din Estul Europei, în primii zece ani Monica Lovinescu se va opri asupra cîtorva evenimente editoriale, va discuta despre sensul istoriei la Raymond Aron, despre Oul de la Wyasma, un celebru document al unui tovarăș de drum, Louis de Villefosse, care se lecuiește complet de comunism după ce va călători în URSS, în 1953, pe urmele lui Panait Istrati din Vers l autre flame, sau Andre Gide, și va întâlni o țărancă în zdrențe care vindea un ou, devenit un obiect de lux. Ea va mai recenza Autobiografia precoce, carte autobiografică în care persiflarea stalinismului o va depăși în intensitate pe cea din Memoriile lui Ilia Ehrenburg, o carte de mare forță, sau pe cea din romanul lui Boris Pasternak⁶¹, Doctor Jivago, se va opri apoi asupra unei cărți care a schimbat exegeza lui Shakespeare, cartea criticului polonez Jan Kott⁶², emigrat mai apoi în SUA, Shakespeare, contemporanul nostru, care va da naștere și în critica românească unui curent al contemporaneizării operei unui autor oarecare, se va bate, fără prea mare succes pentru publicarea în Franța a primului roman al lui Victor Nekrasov⁶³, Tranșeele Stalingradului, urmat la scurtă vreme de un alt roman, Orașul natal, și două cărți de călătorie, în Franța și Italia și în SUA, Prima întîlnire și De cele două părți ale oceanului. Nici volumul de călătorie al fraților Ilf și Petrov⁶⁴, America fără etaje nu ar merita neglijat, ca și Nekrasov aceștia nu vor călători peste Ocean ca să caute mizeria, salarii joase și efectele crizei economice, ci sunt atrași de oameni, de peisaje, de mentalități și scriu niște cărți vii, adevărate. Nekrasov era chiar enervat de filmele regizorilor italieni din școala neorealismului care prezentau numai o fațetă a Italiei anilor 60 și le reproșează acest lucru direct în Prima întîlnire. Criticul literar se va dezlănțui împotriva lui Pierre Daix, un stângist care respinsese categoric ideea existenței lagărelor sovietice și a Gulagului, dar care, într-un gest de recunoaștere publică prin care își cere scuze și își pune cenușă în cap va prefața chiar povestirea de debut a lui Alexandr Soljenițîn⁶⁵, O zi din viața lui Ivan Denisovici, o zi aproape fericită din viața unui condamnat la Gulag, care urma să petreacă alte 3653 de zile, acesta făcînd un bun pandant cu mujicul lui Lev Tolstoi, umilitul lui Fiodor Dostoievski sau înfrîntul lui Anton Pavlovici Cehov, după cum crede M.L., punînd în evidență talentul ieșit din comun al autorului sovietic, și anticipînd că acesta va fi laureat al premiului Nobel pentru literatură, prin compararea sa cu Boris Pasternak.

Autoarea va mai vorbi despre umorul lui Mrozek, poezia Annei Ahmatova din volumul Requiem și cele ale lui Iosip Brodski în eseul Pădurea de cruci, despre eseul lui Albert Camus, Les justes, Cei drepți⁶⁶, dar și despre Carnetele⁶⁷ sale, despre romanul lui Tibor Dery, Domnul G.A. la X., o reluare a tematicii absurdului kafkian în plin comunism ungar, Castelul fiind mutat de la Praga la Budapesta, despre cuplul de filosofi Jean-Paul Sartre și Simone de Beauvoir, despre procesul Siniavski-Daniel, despre romanul Primul cerc scris de același fantastic talent Soljenițîn, dar și despre memoriile acestuia din Stejarul și vițelul, despre Arhipelagul Gulag, romanul său esențial, biografia acestuia fiind urmărită de la expulzarea din URSS la revenirea sa cu onoruri naționale în Rusia după căderea Zidului Berlinului, despre capodopera lui Mihail Bulgakov⁶⁸, Maestrul și Margareta, despre romanul Martorul scris de Arthur London, autor care s-a sinucis ceva mai târziu, iar momentul va fi marcat într-un text din Diagonale, despre un Eisenstein creștin, descoperit cu uimire de Occident, regizorul sovietic Andrei Tarkovski și minunatul său film, Călăuza, există și un superb eseu scris chiar la premiera filmului de Alexandru Paleologu⁶⁹, publicat inițial în revista Cinema, Călăuza sau căutarea Graalului și reluat în volumul Moștenirea creștină a Europei. Monica Lovinescu a mai vorbit și despre un film respins de autoritățile comuniste, de data aceasta în regia lui Lucian Pintilie, Reconstituirea, sau despre spectacolul de teatru al lui Lucian Pintilie adaptat după piesa D-ale carnavalului, care avea să devină un alt film interzis, De ce trag clopotele, Mitică?, dar și despre romanul 1984⁷⁰, recitit la 15 ani de la moartea lui George Orwell, revenind de mai multe ori asupra modului în care moștenirea culturală a lui George Orwell era prețuită de Occident, dar va mai vorbi și despre scrisorile filosofice ale lui Ceadaev, din care spiritul țarismului rusesc în care specialiștii descopereau germenii imperialismului și totalitarismului sovietic existau deja. Printre filosofii și gânditorii sau eseiștii de dreapta care se bucură de atenția și admirația Monicăi Lovinescu se numără și personalități ale culturii franceze ca Raymond Aron, preferat lui Jean-Paul Sartre, aspru criticat pentru alunecarea spre comunism, André Malraux, evocat prin oglinda cărții lui Jean François Lyotard, Semnat Malraux, istoricul François Furet, deconstructor al iluziei comuniste, în Trecutul unei iluzii și Marea paradă, cărți care au stîrnit ecouri și la traducerea lor în limba română, puțină lume mai știe azi că profesorul Furet este maestrul și conducătorul tezei de doctorat a lui Françoise Thome, autoarea eseului La langue du bois, Limba de lemn, carte foarte importantă pentru studenția mea. Un text absolut genial mi se pare cel intitulat Revel sau imperfectul subjonctivului, cred că nimeni nu a reușit să surprindă atît de bine și să sintetizeze trăsăturile unui alt eseist celebru din zona studiilor politice franceze, Jean François Revel, autorul Cunoașterii inutile, care se bucură de prețuirea Monicăi Lovinescu, ca și alți disidenți ruși, Bukovski sau Suvarin, iar autoarea nu uită să semnaleze succesul editorial al cehului Milan Kundera, care reușește să-i cucerească pe francezi, spre deosebire de autori români ca Dumitru Țepeneag, N. Breban sau Paul Goma care nu intră în acest circuit al literaturii refugiaților politici din Estul Europei. După 1990, Monica Lovinescu va analiza în serialul său din revista România literară cărți din actualitatea editorială franceză, cum ar fi eseurile lui Bernard Henry Levy, primite cu un grano salis, autorul fiind taxat pentru simpatiile lui declarate de stînga și pentru apologia lui Sartre, Cartea neagră a comunismului, de asemenea tradusă în limba română, un volum al lui Suvarine despre Stalin, Stephen Koch cu eseul Sfîrșitul inocenței sau un studiu al unui istoric Sentalinski, Dans les archives litteraire du KGB.

Monica Lovinescu, autoarea unui jurnal încă din copilărie, pe care l-a ținut la cererea expresă a tatălui ei, E. Lovinescu, și-a prelucrat caietele de tinerețe topind materia acestora într-o carte de memorii literare și politice absolut remarcabilă, La apa Vavilonului, cu un titlu intertext care trimite la Istoria ieroglifică și la traducerea unui din psalmii davidieni, care poartă marca stilistică a primului lor traducător și ctitor al poeziei culte de la noi, mitropolitul Dosoftei. Modelul par a fi memoriile literare ale lui Mircea Eliade, care de asemenea s-a inspirat din Poezie și adevăr, memoriile lui Goethe.

Monica Lovinescu este și autoarea unui jurnal intim, ținut între anii 1981-2000, tot ce precede această epocă fiind topit în memorii, deși nu este exclus ca acele caiete din tinerețe să nu fi fost distruse și să poată fi editate postum, ca de altfel tot grosul jurnalului lui V. Ierunca din care autorul nu a selectat, potrivit spuselor proprii, decât perioada cea mai fastă din biografia lui literară, cea în care nu a fost nevoit să-și înjure colegii așa de tare. Cine răsfoiește jurnalul acesta al Monicăi Lovinescu, care are marele dezavantaj de a fi foarte lung și prolix, de altfel recent V. Tismăneanu a îngrijit un soi de reader’s digest intitulat Jurnal sumar, o variantă prescurtată pentru cititorii grăbiți ai zilelor noastre, pe care l-am citit la foc continuu, în cadență, în marş, ca o mitralieră, într-o săptămînă am încheiat un deceniu din Jurnalul doamnei Monica Lovinescu, citit pe sărite, de la coadă la cap. Am avut senzația că autoarea se raportează măcar la modul subconștient la părinți, mă refer pe de o parte la memoriile sau caietele lui Lovinescu, editate postum în cuplu cu Gabriela Omăt, la corespondența celor două, editată de asemenea destul de recent, și la dispariția tragică a mamei, moartă într-o închisoare din Gulag și al cărei mormînt nu a mai putut fi descoperit, vezi acel document cutremurător din Această dragoste care ne leagă , autoarea cărții fiind cea care a realizat o carte ciudată, O sută de zile cu Monica Lovinescu , un interviu pe un pat de spital în care se va poza cu bolnava care avea să moară după doar o săptămînă de la încheierea cărții de epuizare. Senzaţie amestecată, mai ales că evenimentele politice descrise îmi erau bine cunoscute. Întîi șocul Revoluţiei mediatizate la televizor, apoi mineriadele care i-au îngrozit pe francezi. O comparasem iniţial pe doamna Monica Lovinescu cu Anna de Noailles sau cu prinţesa Martha Bibesco. Mă gîndesc la o celebră distincţie din interiorul culturii franceze, cea între une noblesse de robe şi une noblesse d’epee. Sorry, nu găsesc accentele, nu sunt obişnuit să folosesc diacritice franceze pe claviatura Microsoft. Poate ar fi mai simplu cu Insert. Dar ar lua mai mult timp. Familia Lovinescu aparţine unei aristocraţii culturale, deşi au ceva sânge nobil prin vine. Iar sabia doamnei Lovinescu va fi fost întotdeauna condeiul. Mi-e greu să rezum tot universul acestui jurnal. Am avut senzaţia că după moartea lui Mircea Eliade toată intelectualitatea română venea să se plece şi să-şi prezinte omagiile în faţa doamnei Lovinescu, demnă urmașă a Annei de Noailles, ca un omagiu adus culturii interbelice și cenaclului Sburătorul, doamna Lovinescu era o ștafetă simbolică, un semn clar că nu suntem chiar un popor dezrădăcinat. Clar, avem de-a face cu un document. Se văd urmele unor lecturi din Saint Simon, din moraliştii francezi, şi din Memoriile interbelice, şi de ce nu faptul că lucrează în paralel în echipă cu doamna Gabriela Omăt la editarea Agendelor literare o ajută enorm în scrierea propriilor caiete. Ceea ce era la E. Lovinescu schematism pur, e aici carnaţie. Portrete de prieteni și exerciții de admirație, G. Liiceanu, A. Pleşu, N. Manolescu, Octavian Paler, şi alte cîteva zeci de nume importante din literatura română. Îmi pare rău, dar E. Lovinescu nu era cine ştie ce portretist, mai apropiate mi se par portretele lui G. Călinescu. Reţin de asta dată citită în Jurnal evocarea întâlnirii din 1996 de la Cafeneaua critică din subsolul Facultăţii de Litere cu M.L. şi V.I. în care m-am agitat şi am pus, ca de obicei, întrebări. Ieșim bine, suntem comparaţi de doamna L. cu studenţii francezi ai lui Toader Paleologu care ascultă, fazi şi aplatizaţi, fără să pună nicio întrebare. Ieşim excelent, ce mai!

Blow up, dar nu scris de Julio Cortasar, ci de mine. Sunt student la Litere, aflu că vor sosi direct de la Paris Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, îmi rezerv un loc în față. Am ascultat liniştit poveştile celor doi până în momentul când ne-a venit rândul să punem întrebări. Q and A. Questions and Answers. Eu am întrebat-o deschis pe doamna Monica Lovinescu dacă îi plac romanele lui E. Lovinescu, spre exasperarea domnului Ierunca, care a sărit ca ars şi mi-a reproşat că pun o asemenea întrebare. Surpriză, doamna i-a făcut semn să se liniştească: “Lasă-l, dragă, în pace că nu e singurul căruia nu-i plac romanele lui Eugen Lovinescu”. Toată lumea a rămas cu gura căscată, ne-am fi aşteptat să le ia apărarea, erau totuşi scrise de marele critic, dar ea senină a recunoscut că nu-i plac. Era o lecţie pentru noi toţi, în fond spiritul critic prima şi asupra legăturii de sânge. Deşi Mite şi Bălăuca nu sunt nişte capodopere, au foarte mult material documentar despre Eminescu, şi merită citite măcar de specialişti.

Prozatorii optzeciştii scapă și ei cu fața curată, mai puţin Mircea Nedelciu căruia Monica Lovinescu îi reproşează excesiv după părerea mea prefaţa la romanul Tratament fabulatoriu. Am recitit de câteva ori respectiva prefaţă, nişte referinţe la Ideologia germană a lui Marx, un citat din Herbert Marcuse şi altul din Lucien Goldmann, termeni luaţi din sociologie literaturii, nici o crimă. Cred că la sfârşitul anilor 80 sunau catastrofal, acum sunt doar nişte referinţe culturale. M-am uitat pe studii despre postmodernism americane scrise într-un limbaj marxistoid de ţi se zburlea părul de pe gât. Oricum memorialista notează că, jenat, Mircea Nedelciu îi cere să o vadă şi acceptă critica. De altfel, un critic de talia doamnei Lovinescu nu poate fi decât excesiv. Prima parte a jurnalului se suprapune peste perioada care se reflecta si in jurnalul lui Mircea Zaciu, alt document extraordinar. Nu ştiu alţii de ce nu citesc cu atenţie, dar eu când vreau să înţeleg ce s-a întâmplat înaintea mea, merg la documente. Un asemenea document înfiorător e jurnalul lui Mircea Zaciu, l-aş oferi drept literatură obligatorie studenţilor mei care doresc să înţeleagă care este esenţa comunismului. Pasărea şi umbra. Exilul exterior şi cel interior se privesc în oglinzile paralele ale acestor două jurnale. Ştiam că are talent de scriitoare, după ce m-am delectat cu La apa Vavilonului, evident se vedea şi în Unde scurte, un soi de istorie a literaturii române la un microfon, sper să-l regăsesc şi în romanul său inedit, Cuvântul din cuvinte. Interesul pentru distopie este constant atât în notaţiile din Jurnal despre filme distopice, Orwell şi romanul său cât şi în diagonalele sale rostite de la microfonul Europei Libere. Am citit cu dorinţa de a le încheia înainte de a începe noul semestru. O mie de idei îmi vin în minte, o mie de scene. Sper să se sedimenteze cândva în acea carte la care mă gândesc de câţiva ani. Nu-i spun titlul dar unul dintre personaje va fi doamna Lovinescu. Sper. Cum se mai spune, speranţa moare ultima. Mă opresc aici. Restul e literatură.

Bibliografie generală

1. Monica Lovinescu, La Apa Vavilonului, București, Editura Humanitas, 2014
2. Monica Lovinescu, Cuvântul din cuvinte, București, Editura Humanitas, 2007
3. Florin Manolescu, Enciclopedia exilului literar românesc, 1945-1989. Scriitori, reviste, instituții, organizații, București, Editura Compania, 2003
4. Monica Lovinescu, Unde scurte, 6 volume, București, Editura Humanitas, 1990, volumul 2, Seismograme, București, Editura Humanitas, 1993, Volumul 3, 1993, volumul4, Est-Etice, București, 1994, Voumul 5, Pragul, 1995, volumul 6, Insula șerpilor, 1996,
5. Monica Lovinescu, Diagonale, București, Editura Humanitas, 2010
6. E.Lovinescu, Critice, București, Editura Minerva, BPT, 1989, vol.I-II
7. E.Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, București, Fundația Națională pentru Știință și Artă, Editura Academiei Române, 2 volume, 2014
8. E,Lovinescu, Istoria civilizației române moderne, ediție de Zigu Ornea, București, Editura Minerva, BPT, 1994
9. M.Lovinescu, La apa Vavilonului, București, Editura Humanitas, 2003
10. Mircea Eliade, Jurnal, volumul I, Promisiunile echinoxului, ediție de Mircea Handoca, București, Editura Humanitas, 1993
11. Doina Jela, Această dragoste care ne leagă, ediția a doua, București, Editura Humanitas, 2005
12. Doina Jela, O sută de zile cu Monica Lovinescu, București, Editura Vremea, 2008
13. Idem, p.23
14. Mircea Eliade, Șantier, Roman indirect, București, Editura Cugetarea 1930
15. Alexandr Zinoviev, Homo sovieticus, București, Editura Vremea, 2018
16. Augustin Buzura, Orgolii, Cluj, Editura Dacia, 1980
17. Octavian Paler, Viața pe un peron, Iași, Editura Polirom, 2022
18. Octavian Paler, Polemici cordiale, Iași, Editura Polirom, 2013
19. Mircea Horia Simionescu, Ulise și umbra, București, Editura Sport Turism, 1982
20. Eugen Simion, Întoarcerea autorului, București, Editura Cartea Românească, 1981
21. Ion Bălu, Viața lui G.Călinescu, București, Editura Libra 1994
22. Mircea Martin, G.Călinescu și complexele literaturii române, Pitești, Editura Paralela 45, 2002
23. Dana Dumitriu, Prințul Ghica, București, Editura Albatros, 1997, 2 volume
24. Gabriela Adameșteanu, O dimineață pierdută, Iași, Editura Polirom, 2019
25. Sorin Titel, Clipa cea repede, București, Editura Hoffman, 2020
26. Bujor Nedelcovici, Al doilea mesager, București, Editura Eminescu, 1991
27. Ioan Lăcustă, La ușa domnului Caragiale, în volumul Cu ochii blânzi, București, Editura Cartea Românească. 1985
28. Ioan Groșan, Caravana cinematografică, București, Editura Corint, 2005
29. Adina Kenereș, Rochia de crin, București, Editura Albatros, 1985
30. Tudor Vlad, Ascensiunea nocturnă, București, Editura Cartea Românească, 1984
31. Valeriu Cristea, Fereastra criticului, București, Editura Cartea Românească, 1987
32. Toma Pavel, Fragmente despre cuvinte, București, Editura pentru Literatură, 1968
33. Emil Cioran, Căderea în timp, traducere de Irina Mavrodin, București, Editura Humanitas, 2021
34. Mircea Eliade, Sacrul și profanul, București, Editura Humanitas, 2000
35. Eugen Barbu, Groapa, București, Editura Eminescu, 1965
36. Ion Caraion, Dimineața nimănui, București, Editura Tineretului, 1968
37. Fănuș Neagu, Îngerul a strigat, București, Editura pentru Literatură, 1966
38. Marin Preda, Moromeții I, București, Editura Curtea Nouă, 2008
39. Marin Preda, Intrusul, București, Editura pentru Literatură, 1968
40. Matei Călinescu, Viața și opiniile lui Zacharias Lichter, Iași, Editura Polirom, 1998
41. Alexandru Ivasiuc, Păsările, București, Editura Minerva, 1977
42. Augustin Buzura, Absenții, Cluj, Editura Dacia, 1970
43. Sorin Titel, Lunga călătorie a prizonierului, București, Editura Eminescu, 1971
44. Nicolae Breban, Animale bolnave, București, editura Cartea Românească, 1970
45. Vintilă Horia, Persecutați-l pe Boethius, București, Editura Art, 2007
46. Silviu Angelescu, Calpuzanii, București, Editura Cartea Românească, 1988
47. N.Steinhardt, Escale în timp și spațiu, Iași, Editura Polirom, 2021
48. Mircea Nedelciu, Tratament fabulatoriu, București, Editura Cartea Românească, 1986
49. Valeriu Cristea, După amiază de sâmbătă, București, Editura Cartea Românească, 1984
50. Daniel Vighi, Însemnări despre anii cei din urmă, București, Editura Cartea Românească, 1989
51. Răzvan Petrescu, Grădina de vară, București, București, Editura Cartea Românească, 1990
52. M.Cărtărescu, Visul, București, Editura Cartea Românească, 1990
53. Lena Constante, Evadarea tăcută, București, Editura Humanitas, 2013
54. Ana Novak, Accidentele sufletului, București, Editura Humanitas, 2000
55. Teodor Mihadaș, Pe muntele Ebal, Cluj, Editura Dacia, 1991
56. Ioan Mihai Cochinescu, Ambasadorul, București, Editura Cartea Românească, 2010
57. Marcel Petrișor, Fortul 13, București, Editura Meridiane, 1991
58. Oana Orlea, „Les Années volées – dans le Goulag roumain à seize ans„, Seuil, 1991
59. Vlad Zografi, Petru, București, Editura Humanitas, 2009
60. Boris Pasternak, Doctor Jivago, traducere de Marin Iordache, Iași, Editura Polirom, 2013,
61. Jann Kott, Shakespeare, contemporanul nostru, traducere de Dan Duțescu, Editura Albatros, 1971
62. Victor Nekrasov, În tranșeele Stalingradului, Iași, Editura Meridiane, 1973
63. Ilf și Petrov, America fără etaje, traducere de Ana Maria Brezuleanu, Iași, Editura Polirom, 2013
64. Alexandr Soljenițân, O zi din viața lui Ivan Denisovici, traducere de Nina Grigorescu, ediția a treia, București, Editura Humanitas, 2020
65. Albert Camus, Teatru, Caligula • Neînţelegerea • Starea de asediu • Cei drepţi • Revoltă în Asturias, traducere de Daniel Nicolescu, Iași, Polirom, 2022
66. Albert Camus, Carnete I, traducere de Micaela Ghițescu, Iași, Polirom, 2023
67. Mihail Bulgakov, Maestrul și Margareta, traducere de Natașa Radovici, Iași, Editura Polirom, 2014
68. Alexandru Paleologu, Moștenirea creștină a Europei, București, Editura Eikon, 2003
69. George Orwell, 1984, traducere de Mihnea Gafița, Iași, Editura Polirom, 2002