Opera lui Paul Cornea. La centenar

Abstract : Professor Paul Cornea was born 100 years ago, in a Romanian Jewish Family and has become one of the most representative sociologist of Romanian Literature and distinguished Professor at The Faculty of Letters, Bucharest University. He has published several books of literary theory and historicity and critical essays concerning the origins of Romanian Romanticism movement, 1948 s generation of writers or the Founding Fathers of Romanian literary canon, theory of speed lecture, hermeneutics and history of Romanian Literature, and he was interested in the Sociology of Literature, focused on French Sociology of Literature, he has published several articles and attended many congresses of compared literature, while he was Vice President of International Compared Literature Association.

La împlinirea vârstei de 75 de ani, Liviu Papadima și Mircea Vasilescu (coord.) i-au dedicat volumul omagial Cercetarea literară, azi, Ed. Polirom, 2000. În acest volum omagial au publicat prietenii și colegii domniei sale de la Facultatea de Litere dar și foști doctoranzi sau masteranzi deveniți dascăli la aceeași facultate, dar nu numai, printre aceștia se numără N. Manolescu, A,Tănăsescu, Ștefan Cazimir, Eugen Negrici, Ion Bogdan Lefter, Gabriel Mihăilescu,Mircea Vasilescu, Mihai Zamfir, Liviu Papadima, Mircea Anghelescu, Monica Spiridon, Mircea Martin, Andreea Deciu, Carmen Mușat, Andrei Corbea, Simona Popescu, Adrian Marino, Ioana Both, Romanița Constantinescu iar de la alte universități profesori ca Matei Călinescu, Bruno Mazzoni, Douwe Fokkema, Călin Andrei Mihăilescu, Gerald Gilespie, Henry Remak, Tania Franko Carvahl, V.Nemoianu, Klaus Heitmann, etc. Articolele și contribuțiile sunt publicate în patru limbi, română, engleză franceză și germană și vizează trei domenii diferite, Literatura română, teorie literară și literatură comparată, în toate trei profesorul Paul Cornea având contribuții notabile. Evident domniei sale i s-a rezervat și un colocviu la Universitatea din Brașov când studenți și profesori au pregătit un volum consacrat lui Paul Cornea și Mircea Martin, contribuțiile la acest colocviu pentru studenți de literatură contemporană fiind publicate într-un volum antologic.

Capitolul A, Opera lui Paul Cornea

Profesorul emerit Paul Cornea nu era un profesor obișnuit, ci o enciclopedie. Dacă voiai să afli ceva despre filosofie, post colonialism, hermeneutica, despre orice il intrebai pe domnia sa îți dădea un răspuns sau îți împrumuta o carte. Domnia sa era o carte vie, aproape născut odată cu centenarul. In casa părintească a trăit printre carti, tatăl său era maistru tipograf, iar acești fac cărțile și, în vremea sa aveau biblioteci uriase, mai mari ca ale intelectualilor. Nu era nici literat nici filosof ci sociolog dar Partidul Comunist l-a trimis să predea literatura de care era atât de pasionat. Daca alti profesori se uitau pe pereți sau în tavan domnia sa se uita in ochii tăi te lua de mina si iti explica pe îndelete ce și cum.

Discipolii lui Paul Cornea sunt si cei care si au dat doctoratul cu domnia sa, colegii mei mai mari Liviu Papadima, Mircea Vasilescu, Iulian Costache, Mircea Cărtărescu, sunt mai multi asa ca se poate vorbi despre un soi de școală de sociologie literară, oricum domnia sa a scris o opera relevantă și in teoria literaturii, istorie și critică literară, etc. Specialist in literatura română a secolului al XlX-lea, pașoptist sau postpașoptist, profesorul Paul Cornea de profesie sociolog a fost redistribuit de PCR la Facultatea de Litere în anul 1947 iar interesul pentru pașoptism nu-l va părăsi niciodată, deși spre sfârșitul vieții își va mai diversifica preocupările critice. Interesul pentru aceasta perioadă derivă din interesul său pronunțat pentru domenii apropiate filologiei cum ar fi istoria filosofiei sau istoria mentalităților, istoria propriu zisă și studiul comparatist. Reflectând întotdeauna un punct de vedere cercetat ultra-coerent mai toate contribuțiile sau precizările sale, de tip arhivistic, textologic, bibliografic, exegetic manifestate prin opere de sinteză, monografii, studii, comunicări pe la diverse conferințe, interne sau externe. Paul Cornea va alterna formele de explorare a perioadei istoriei literare studiate, fiind recunoscut în mod unanim pentru reala sa erudiție și înalta sa opinie despre istoria literara ca știință, dar și pentru decisa lui încercare de smulgere a acesteia din didacticismul si neopozitivismul postbelic. Pentru Paul Cornea, dotat cu o minte ascuțită și teoretică, cu o intuiție critică ieșită din comun, un acut simt al noului pe care G. Călinescu în postfața Istoriei sale, Specificul național, o atribuia tuturor scriitorilor români de origine evreiască, domnia practicând o scriitură expresivă și un discurs îndrăgostit, vezi definiția lui Roland Barthes, fiind în permanență atent la modernizarea metodologiei si regândirea și refacerea modului în care diversele concepte ale istoriei literare interacționează, prin studiul studiul interdisciplinar sau comparatist, prin deschiderea cercetării spre curentele de idei ale timpului si spre diversele științe conexe, care abordează literatura din alte diverse unghiuri, devin principii programatice.

În fapt, dincolo de fidelitatea fata de metoda de cercetare asumată dar și față de o deontologie a cercetării dublate de documentarea sa exhaustivă, rigoarea și obiectivitatea oricărui studiu, dincolo de afirmarea constantă a primatului textului de factură maioresciană si a importanței sociale și literare a criticii, considerată o modalitate „absolut indecompozabilă, esențială, a metodei” istoricului literar) si dincolo de „componența fundamentala, dar inefabilă, care e talentul autorului” (Ioana Em. Petrescu), textele sale critice sunt caracterizate printr-o continuă deschidere spre sincronizare si modernizare cu ceea ce se întâmplă în Occident, in primul rand, spre achizițiile sociologiei literaturii, teoriei lecturii, datorate școlii franceze (R. Escarpit, L. Goldmann), germane (H. R. Jauss, M. Naumann), poloneze (J. Slawiski ș.a.).

Paul Cornea este maestrul absolut al modului în care acesta își delimitează foarte clar conceptele de cercetare si criteriile, aproape ca un logician, de fapt regăsim în opera lui atât tradiția maioresciană, dacă ne referim la acest tip de structură logică, dar și la direcția criticii lui C.D. Gherea, Paul Cornea își elaborează strategiile de cercetare într-o permanentă confruntare creatoare cu teoriile critice actuale tratate cu maximum de discernământ, prin îmbinarea dintre rigoarea istoriei literare dar și în funcție de propria intuiție de lectură.

Aceasta este și concluzia din Conceptul de istorie literara in cultura românească (1978). Cartea pledează pentru „deschiderea” criticului sau istoricului literar dar o condiționează de asocierea ei cu spiritul critic, preluat de la Maiorescu sau Ibrăileanu, singura cale spre „dialecticizarea efectiva a disciplinei”. De fapt cum puțină lume știe este vorba de o antologie privind ideea de istorie literară, unică în felul său, în care sunt antologați mari critici sau istorici literari cu texte depre istoria literară, printre aceștia se numără D, Gusti, I, Nădejde, A. Densușianu, Al. Phillipide, I. Gherea, M. Dragomirescu, N. Iorga, M. Dragomirescu, Ovid Densușianu, G. Ibrăileanu, E. Lovinescu, S. Pușcariu, D. Caracostea, Bazil Munteanu, Radu Manoliu, T. Vianu, G. Călinescu cu Tehnica criticii și istoriei literare, despre care scrie în studiul De la Filimon la Călinescu¹, Pompiliu Constantinescu, D. Popovici, magistrul lui Paul Cornea, Șerban Cioculescu, Jean Livescu, Al. Dima, G.C. Nicolescu, Vasile Florescu, Al. Piru, Silvian Iosifescu, Adrian Marino, Ovid S. Crohmălniceanu, G. Munteanu, Savin Bratu, Romul Munteanu, Ion Vlad, D. Micu, Z, Ornea, Paul Anghel, Al. George, N. Manolescu, cu Critică și istorie, deși prefața sa la Istoria critică mi se pare mult mai relevantă, dar pe atunci nu era scrisă, și Roxana Sorescu. Nu m-am gândit niciodată că o disciplină destul de precisă cum ar fi istoria literară și pe care unii cititori o consideră chiar ușor depășită de secolul al XIX când istorismul era în floare, și care a dat două istorii ale literaturii franceze, a lui Lanson sau a lui Thibaudet, una a literaturii italiene, a lui Federico de Sanctis, o istorie a literaturii engleze, a lui Hyppolite Taine, iar exemplele ar putea continua.

În cartea sa, Studii de literatura română modernă², profesorul Paul Cornea de fapt deschide o mică școală bucureșteană a studiilor pașoptiste și post-pașoptiste, alcătuită din domnia sa și din Mircea Anghelescu, Liviu Papadima, Mircea Vasilescu și apoi și de alții. Studiile incluse aici îi vizează pe Ion Budai Deleanu și epopeea sa eroicomică, cumpărată de Gheorghe Asachi de la familia autorului care locuia la Lemberg și care conținea mai multe manuscrise în limba latină, în stilul Școlii Ardelene. din păcate nefinalizate, alături de mica epopee a lui Iștog Beșchereg în care se putea ușor recunoaște figura christică a lui Don Quijote, prima formă a bovarismului intelectualizat, iar Ion Budai Deleanu însuși va fi caracterizat plastic și extrem de corect în titlul studiului drept un scriitor de Renaștere timpurie într-o Renaștere întârziată. Printre aceste acte se găsește și unul referitor la situația românilor din Bucovina, unde cele 12 zile de robotă au fost ridicate la peste 100, că prețul arenzii a crescut de vreo zece ori într-un interval de trei decenii și că situația țăranilor s-a înrăutățit constant, evident Paul Cornea notează faptul că marele nostru scriitor nu avea cum să înțeleagă evoluția de la o agricultură tradițională, și deloc performantă, la una în care relațiile capitaliste vor fi având un rol major.

Paul Cornea, care are uneori deliciile sursologiei de care râdea G. Călinescu, notează că s-au păstrat două variante, dar nici socotelile privind timpul nu-s perfecte, nu poate fi calculat corect anul scrierii sale. Există două ipoteze că jucăreaua lui Budai Deleanu ar fi putut fi scrisă în anul 1782 când acesta era la studii la Viena, variantă respinsă de Paul Cornea, dar cea mai plauzibilă pare cea de-a doua, în care epopeea ar fi fost scrisă după 1801. Este destul de simplu, în text apare citată povestea lui Ion Barac, Istoria despre preafrumosului Arghir și preafrumoasa Elena, care ar fi apărut în anul 1801. Paul Cornea sugerează chiar faptul că autorul a mai trecut de două ori succesiv prin text, prima oară pe la 1812 și a doua oară până la 1818. În general critica i-a fost ostilă, observă criticul și istoricul literar, iar după 1947 opera a fost interpretată în cheie social-istorică, evident de factură marxizantă. Pentru Budai Deleanu lucrurile stau altfel, acesta unește în opinia lui Paul Cornea „imensul hohot de rîs din Renaștere cu amărăciunea descendentului înjosit, al unei seminții acum decăzute și desconsiderate”. Dacă examinăm critic operele lui Samuil Micu, Gheorghe Șincai sau Petru Maior, ei rămân deschizători de drumuri, dar opere cea mai vie este Țiganiada, care este o operă literară extrem de avansată pentru epoca în care a fost creată.

În Epistola închinătoare a lui Mitru Perea care deschide epopeea ne este înfățișată drept o alegorie, unde prin țigani se înțeleg și alții, adică românii, iar epopeea este construită pe trei planuri diferite, lupta lui Vlad Țepeș cu turcii, peregrinările țiganilor care caută să-și construiască un stat al lor, iar pe planul supranatural lupta dintre îngeri și diavoli, epopeea fiind creștină, cele vechi prezentau lupta între zei. În prima versiune exista cel de-al patrulea plan, cel al luptei dintre Beșchereg Iștog și Uram Haza, un nemeș care se cam smintise la minte din cauza unor lucrări fantastice, iar nu cavalerești, ca în cazul lui Don Quijote. Acesta citește romanul popular Alexandria, pe care pașoptiștii învățau mai târziu să citească, baladele vitejești, basmele cu zmei și fete de împărat, el însuși fiind pornit într-un soi de quest cavaleresc în căutarea iubitei sale, Anghelina. La lupta dintre românii conduși de Vlad Țepeș și care are și un pluton două de țigani se adaugă cea dintre diavoli și îngeri. Prinși între cele două forțe antagonice țiganii își capătă dreptul de a se așeza undeva, de a prinde rădăcini. Un motiv esențial este cel al drumului, ei merg pe calea Spătenilor, adică exact spre locul unde vodă Vlad le-a poruncit să se stabilească. Ei se comportă diferit, când sunt atacați de soldații lui Țepeș îmbrăcați în turci o iau la goană, dar se iau la luptă cu o cireadă de vaci.

Țiganii sunt și ei diferiți, Parpanghel coboară în vis la Rai și Iad, ca-n epopeea lui Dante, Divina Comedie, Brândușa, o vrăjitoare, Tandaler, plin de aere care vrea să devină voievod al țiganilor, iar ceilalți sunt Slobozan, apărător al idei de Republică, Baroreu care vrea Monarhie, și Jănălău care susține că orice formă de guvernământ este bună dacă este corespunzătoare firii poporului. Evident acest divan politic este un ecou îndepărtat al unui celebru studiu al lui Montesquieu, Spiritul legilor, poate și al Contractului social al lui Jean Jacques Rousseau. Restul țiganilor sunt doar flecari și poltroni, lași și leneși, dornici să se ospețe și să facă mereu popas undeva. Evident, săgeata lui Budai Deleanu îi vizează întâi de toate pe compatrioții săi, români. Marșul țiganilor reprezintă dorința omenirii de atinge un ideal, care este doar o Fata Morgana. Lipsa lor de izbândă s-ar datora, crede autorul, incapacității ființei umane de a atinge idealuri înalte, de fapt șefii țiganilor se vor măcelări între ei în momentul în care cad de acord asupra formei de guvernământ. Țiganiada, crede Paul Cornea, ar reprezenta o meditație a condiției umane în genere. După moartea lui Tandaler, autorul se declară dezgustat de firea țiganilor și de umanitate, în general. Lamentările lui Budai Deleanu vizează lipsa de moralitate a țiganilor. Cine citește acest mic studiu nu se poate gândi la studiul Ioanei Em. Petrescu care își va da doctoratul cu profesorul Paul Cornea asupra Țiganiadei. Budai-Deleanu nu îl alege întâmplător pe Vlad Țepeș unul dintre domnii care reușise să stârpească hoția din Țara Românească, și ca un romantic, proslăvea trecutul de legendă al acestei epoci istorice în raport cu prezentul destul de lipsit de importanță. Un alt punct de legătură cu Montesquieu îl reprezenta satira prin intermediul unui popor exotic, cu referire la Scrisorile persane, de fapt aici aș avea un mic amendament, țiganii nu erau un popor ci o populație iar Budai-Deleanu ne spusese că nu aceștia erau în centrul satirei sale.

Celelalte studii din cartea sa Studii de literatură română modernă îi prezintă pe Costachi Conachi, caracterizat la fel de plastic drept un iluminist îmbrăcat cu caftan și giubea, analizează echilibrul între antiteze al lui Ion Heliade Rădulescu, mult dezbătut după aceea și în monografia fără cusur al lui Mircea Anghelescu, legătura dintre biografie și operă chez Nicolae Bălcescu, va prezenta biografiile lui Alecu Russo și Nicolae Bălcescu și relația acestora cu poemul Cântarea României, dar și despre Pastelurile lui Vasile Alecsandri.

Recitind toate aceste studii pe care le citisem întâia oară în epoca studenției, fiind norocos de două ori dat fiind că grupa a I a făcut chiar seminarul cu profesorii de literatură, printre seminariștii mei s-au numărat Dan Horia Mazilu, Mircea Anghelescu, Alec Hanță, de fapt aceste studii își păstrează încă prospețimea, și nu par de loc atinse de patina timpului. Aș face o precizare suplimentară, celebrul critic Ioana Em. Petrescu, a realizat la București un superb doctorat pe Țiganiada, din care avea să rezulte poate cel mai important studiu consacrat acestei opere literare, Țiganiada, Ion Budai Deleanu, Expresivitatea eposului comic, condus de profesorul Paul Cornea. Acesta este evocat în volumul colectiv Portret de grup cu Ioana Em. Petrescu, antologia de texte publicată la puțin timp după moartea sa timpurie. Încă o precizare se cuvine a fi adusă aici, Ioana Em. Petrescu una din cele mai lucide cercetătoare de la noi era chiar fiica profesorului D. Popovici de la Universitatea din Cluj, nimeni altul decât magistrul lui Paul Cornea.

Următoarele două cărți sunt de istorie literară, două sinteze la fel de interesante, De la Alecsandrescu la Eminescu, 1966; Oamenii începutului de drum, 1974), în care autorul schimbă accentele care existau în studiul multora dintre autorii români din epoca modernă sau premodernă dar ajungând până la Eminescu.

Paul Cornea a introdus în filologia românească cercetarea interdisciplinară împrumutând pentru diversele studii ale domniei sale diverse metode din istoria ideilor, istoria mentalităților, literatura comparată, sociologia literaturii, iar in volumul din 1966, va utiliza diverse aplicații statistice pentru a obține rezultate considerate de domnia sa relevante pentru istoria literară, va utiliza procedee ținând de sociologia lecturii și estetica receptării, în direcția lui Jauss. în același sens novator, lucrarea Originile romantismului românesc (1972), o cercetare erudită și în profunzime, și o construcție magistrală, preconizează programatic „deschiderea spre interdisciplinaritate”, situându-se ca spirit, in linia școlii lui D. Popovici.

Însăși direcția evoluției sale, de la Studii de literatura româna modernă³ (1962) pana la studiile din ultimii ani, publicate la editura Polirom, și Interpretare și raționalitate, care nu reproduce doar conceptele din cursul de hermeneutică pe care domnia sa l-a ținut la Masterat și ulterior la Școala Doctorală, și Studii de literatură, rezida in aceeași perpetua și tot mai accentuata deschidere, expresie a unei lucide si responsabile meditații asupra destinului istoriei literare, a unei aspirații firești, organice, de a ne încadra progresului general, ca și a unor vaste lecturi in domeniul științelor umane contemporane si a unei impresionante informații -invariabil la zi – în sfera cercetării literare mondiale. Stăpân pe o asemenea bogată informație, Paul Cornea își delimitează conceptele și criteriile, își elaborează strategiile și modalitățile operatorii într-o permanentă confruntare creatoare cu ideile, direcțiile și tehnicile actuale, asimilate cu discernământ, în îmbinare cu rigoarea tradiționala a istoriei literare și în funcție de propria intuiție.

Aceasta este și concluzia din prefața antologiei Conceptul de istorie literară in cultura românească⁴ (1978), sinteza generată de aceeași nevoie de clarificare teoretică, dar interogând, in acest scop, tradiția. Urmărind evoluția teoriei conceptului și deschizându-se in partea finală spre stadiul actual al problemei, cartea pledează pentru „deschidere”, dar o condiționează de asocierea ei cu spiritul critic, singura cale spre „dialecticizarea efectivă a disciplinei”. Aceasta fermă si raționala situare istorico-literara, conferind studiilor sale o strânsă unitate de procedură, explica înnoirea reală la care Paul Cornea aspira chiar de la publicarea volumului de debut, Studii de literatura română modernă.

Colaborând cu intuiția critică, erudiția istorică este orientată spre un studiu explicativ al literaturii, ducând, ca si în următoarele două cărți, De la Alecsandrescu la Eminescu, 1966 și Oamenii începutului de drum, 1975), la o imagine profund modificată și verosimila a operei principalilor scriitori ai perioadei moderne si premoderne.

În antologia de texte critice Oamenii începutului de drum⁵ , profesorul Paul Cornea, stabilește potrivit propriei sale mărturisiri câteva jaloane pentru o viitoare sinteză, evident domnia sa se referea la studiul de mare întindere Originea romantismului românesc. Cu stilul său caracteristic Paul Cornea variază în permanență unghiurile cercetării și vorbește despre o autobiografie necunoscută a lui C. Negruzzi și paternitatea schiței Palatul lui Duca Vodă, Mihail Kogălniceanu și Steaua Dunării, Ion Heliade Rădulescu, un profil final, Secretul lui Alecu Russo, N. Bălcescu și problemele filosofiei istoriei, sub influența lui Michelet mai ales, Actualitatea lui Anton Pann, despre care publicase o mini monografie, și Primul roman românesc.

În culegerea de eseuri De la Alecsandrescu la Eminescu⁶ autorul se ocupă de rădăcinile iluministe ale Romantismului, C. Negruzzi și stilurile de guvernare, Grigore Alecsandrescu sau lirismul ca experiență interioară, Cezar Bolliac, sau romantismul în jiletcă roșie, un eseu despre începuturile romanului românesc, reluat sau citat în Arca lui Noe, Eminescu și predecesorii săi pașoptiști, Lirica post-pașoptistă și Eminescu, Titu Maiorescu și post-pașoptismul, sau Literatura muntelui. În eseul despre C. Negruzzi Paul Cornea se transformă în sursolog, vorba lui G. Călinescu, domnia sa a descoperit un document de 38 de pagini, fără autor, datat 1864, Elemente de drept politic, identificat datorită unei scrisori trimise lui C. Negruzzi cu G. Baronzi, conținând un program politic anti-feudal situat sub semnul lui Montesquieu, din L’esprit du loi. Spre deosebire de domnia sa eu cred că autorul cunoștea și Contractul social al lui Jean Jacques Rousseau, influența sa fiind vizibilă în capitolul al cincilea, Cum se poate pierde o suveranitate, cu ecouri suplimentare din Hobbes și Locke, potrivit afirmației lui Paul Cornea.

Potrivit acestei republica putea fi democratică sau aristocratică, în funcție de modul în care se exercita puterea, sau suveranitatea sa, aceasta putând fi exercitată de o parte a populației în regimurile aristocratice sau de întreg poporul, în democrație, vezi dialogul lui Platon, Res-publica, definiția în limba greacă fiind demos-cratos, puterea poporului. Monarhia la rândul ei poate fi absolută, adică exercitată de un despot sau de un tiran, și stâmpărată, adică cea constituțională.

Broșura respectivă nu este unicul caz de receptare al lui Montesquieu în Țările Române, opera sa era relativ cunoscută în epocă, exemplul cel mai clar fiind cel al dezbaterii asupra orânduirilor din Țiganiada, de fapt Scrisorile persane fiind traduse în grecește de Iordache Golescu, iar tratatul său politic, Spiritul legilor era dat exemplu de Mihail Kogălniceanu în revista Dacia literară, drept un eseu politic care merită tradus în românește, deși același Kogălniceanu credea în programul Daciei literare că citez “traducțiunile nu fac o literatură”. De făcut nu o fac dar o ajută să se sincronizeze cu cea occidentală.

Mult mai aproape de analiza operelor literare mi s-a părut mica monografie dedicată analizei operei lui Grigore Alexandrescu⁷, în care autorul vedea” o sinteză într-o operă de mică întindere a aspirațiilor, pasiunilor și locurilor comune ale operei sale”.

Acestea sunt în număr de patru:

1. Raționalismul, senzualitatea și pedagogismul Luminilor

2. Șaga adumbrită de îngrijorare a neo-anacreonticilor

3. Fadoarea sentimentală a petrachismului

4. Melancolia și sensibleria pre-Romantismului și Romantismului

Deși nu are gust pentru folclor nici imaginație epică, iar poeziile lui îl încântă pe cititori dar autorul a scris puțin, fiind cam lipsit de suflu, fiind considerat de unii drept un produs de metisaj între Clasicism și Romantism, profesorul Paul Cornea are o definiție mult mai exactă, G.Alexandrescu “este un clasic printre romantici și un romantic printre clasici”.

În prefața cărții sale de Poezii Grigore Alexandrescu se declară clasic, vezi și o definiție foarte interesantă a conceptului din studiul lui T.S. Eliot, reluat în Eseuri alese, astfel ideile estetice ar trebui să atingă frumosul ideal definit în teoria ideilor pure ale lui Platon, rezultând astfel un soi de contradicție între o estetică de tip romantic, care, în esență descinde din poeticile neo-platonice, dar prezentată în hainele vechi ale Clasicismului. Autorul îl dă exemplu pe poetul clasic Beranger, cel care i-a inspirat lui Eugen Ionescu numele personajului care apare în mai multe piese ale sale, care lucra mai multe săptămâni ca să polizeze o poezie minusculă ca întindere. De asemenea amintește celebra Artă poetică a clasicismului scrisă de Boileau sau alți poeți ai acestui curent, La Harpe și Marmontel.

Dacă scriitorii romantici, crede același Paul Cornea, sunt în genere cabotini, cochetau cu publicul receptor, care era de cele mai multe ori feminin, urmărind poza romantică, vânau doar gloria literară, își aranjau apele pentru posteritate, imaginându-și un personaj imaginar, care le prelua sentimentele, angoasele, imaginându-se trăind experiența lugubră a morții, iar persoana la care își scriau poemele este persoana întâi, pentru a mări gradul de autenticitate.

Grigore Alexandrescu nu este deloc un geniu cabotin, nu se îmbracă în haine de paradă, nu-și studiază reacțiile în oglindă, nu este un dandy ci un tip mic-burghez, care își trăiește propria poezie la intensitate maximă.

Paul Cornea consideră că monografia lui G. Călinescu, consacrată operei și biografiei este exhaustivă, dar puțin mai târziu își amendează afirmația subliniind că omul reiese din spatele corespondenței de mici dimensiuni cu Ion Ghica, se declară sensibil la eternul feminin, îi ridiculizează pe burghezii proști și demagogi, pentru a-i epata, deci este un voltairian. Pe măsură ce schimbă epistole, relația dintre cei doi pen friends se răcește și devine tot mai îndepărtată, i se adresează ironic cu formula ‘Iubitul meu prinț’.

În volumul de debut de poezii din 1832 apar deja creionate toate motivele specifice Romantismului, tristețea, meditația în fața mormintelor și ruinelor, meditația nocturnă, peisajul lunar, de fapt cum ziua suferă de insolație, noaptea romanticul suferă de inlunație, devenind un lunatec, cultivă antagonismul dintre individ și societate, sau aspirația spre sublim. Temperatura sentimentală este foarte ridicată, stările morale sunt calificate de obicei prin superlative absolute. Dezamăgirea sa ia aspecte de deznădejde iar lacrimile îi curg torente pe obraji.

Criticul și istoricul literar Gustave Lanson⁸, care a dat în 1894 una din primele istorii ale literaturii franceze, care a avut faima sa, până când a fost detronată de cea al lui Albert Thibaudet⁹, publicată în anul morții sale, 1936, și care a editat o ediție a Meditațiilor lui Lamartine explica în prefața cărții modul în care acesta și-a exploatat la maximum orele rele, stările de depresie, lâncezeala indiferentă, deznădejde, veleitate, aspirație fără obiect sau de spleen. Toate aceste trăsături aparțin pre-Romantismului, un curent care anunța venirea Romantismului, ca buzduganul din basme zmeului care ajunge întotdeauna mai repede decât acesta la palat, unde este așteptat de Făt Frumos. Reprezentanții acestui curent erau poeții englezi Young, Harvey, Gray, sau Ossian, Goethe prin cele două romane despre Werther, Chateubriand Rene sau Atala, dar și doamna de Stäel în Franța.

Urmează o analiză a surselor și influențelor, căci Grigore Alecsandrescu scrie poezii sub influența Nopților lui Young, iar poemul său Prieteșugul ar avea puncte de contact cu cea de-a doua noapte a lui Young. Cele mai multe influențe îi vin de la Lamartine, Byron, în special din Childe Harold, în vreme ce Satiră. Duhului meu sau Epistola către Voltaire au fost puse pe seama influenței lui Alfred de Musset, ale cărui Nopți au fost imitate de Alexandru Macedonski, Alfred de Musset imitându-l pe Young. Rene Etiamble crease cândva celebra sintagmă Comparaison n’est pas raison, iar celebrul specialist olandez al literaturii comparate, Paul Van Tieghem¹⁰ , în La literatture comparee, observa faptul că circulația ideilor literare se face întotdeauna de la centru la periferie. Astfel teoria sincronismului lovinescian devine o condiție sine qua non chiar a literaturii comparate în genere.

Grigore Alexandrescu are obiceiul de a transforma experiențele lui diurne în unele nocturne, și face din poezia sa o litanie sau o spovedanie. Sentimentul ce se desprinde din context este cel al unui suflet împovărat de gânduri și mâhniri, ce se zbate în căutarea unei raze de lumină, el se strecoară prin zariștea lumii, înfrânându-și lacrimile și caută, în zadar, recluziunea morții. O poezie semnificativă, despre care Paul Cornea ne-a vorbit la cursul de pașoptism este cea intitulată Anul 1840, un soi de pamflet în versuri, care prin patosul său revoluționar anunță revoluția burgheză care va avea loc 8 ani mai târziu, iar poetul devine un soi de poeta vates, un profet al timpului său. Alexandrescu este un spirit religios dar ateu, un om rătăcit într-o lume rău așezată și rău întocmită, dar care visează în permanență o lume mai bună, crede într-o utopie poetică. Erotica sa este chiar deficientă poeților Văcărești sau altor poeți din epoca pașoptistă. Deși a scris doar un lot de 40 de poeme, este autorul unor epistole, Epistola către Ion Câmpineanu și Epistola către Voltaire, dar s-a ilustrat și într-un alt gen destul de rar în literatura română, este unul din cei mai mari fabuliști pe care i-am avut vreodată, un La Fontaine al nostru, cum a mai fost numit. Fabulele sale sunt cam Biedermeier, adică au mai mult o tentă de pamflet politic, nu-s la fel de artistice ca cele ale marelui fabulist francez. Printre fabulele citate de Paul Cornea figurează Elefantul, Dreptatea leului, Lupul moralist, Vulpea liberală, Corbii și barza, Câiini și dulăul, Uliul și găinile, Mierla și bufnița, dar cea mai cunoscută rămâne Boul și vițelul. Mai sunt și altele care pot fi descoperite în Istoria lui G. Călinescu¹¹ dar pe care Paul Cornea nu le mai enumeră.

Din punct de vedere stilistic poemele sale folosesc tropi șterși și metafore sau comparații tocite, respinse în genere de studiul lui G. Călinescu, tablourile sunt șterse sau interșanjabile, nu prea găsim elemente care să ne ajute să identificăm Tismana în poemul în care are loc un răsărit de soare, spre deosebire de Pastelurile lui Vasile Alecsandri, care sunt foarte bine localizate. Versurile au cadențe greșite și probleme de prozodie, reproșate aspru de Delavrancea, dar Vladimir Streinu este mai îngăduitor, îl trece printre precursorii poeziei moderne, dat fiind faptul că nu a avut modele autohtone ci a adaptat modele franceze.

Un alt studiu, Cezar Bolliac și romantismul în jiletcă roșie, prezintă opera lui Cezar Bolliac, un poet cu lecturi întinse, vezi enumerarea poeților din epistola sa, La maior Ion Voinescu, II. Articolul acesta nu vizează însă poezia, ci publicistica, care ocupă un volum din operele sale alese. Printre articolele program citate de Paul Cornea este unul care se numește Către scriitorii noștri, un program literaro-politic, iar în altul, intitulat Despre publicitate, scria că se naște o nouă putere politică, opinia publică. Bolliac a fost unul din primii pașoptiști care a elaborat o poetică a poeziei romantice de la noi.

Paul Cornea punea astfel la lucru o metoda interdisciplinară, apelând la diverse istoria ideilor, istoria mentalităților, literatura comparată, sociologia literaturii etc., iar in volumul din 1966, trecând la aplicații statistice la istoria literară, utiliza procedee ținân de sociologia lecturii si estetica receptării. În același sens novator, lucrarea sa fundamentală Originile romantismului românesc¹² (1972), o cercetare erudită asupra relației dintre Iluminism și Romantism, sondat în profunzime, și o construcție magistrală, preconizeaza programatic „deschiderea spre interdisciplinaritate”, situându-se ca spirit, in linia școlii lui. Ilustrarea remarcabilă a redimensionării conceptului de istorie literară și a îmbogățirii instrumentului analitic, sinteza originilor romantismului românesc (înțeles ca expresia mediatizată prin stare de spirit a unor metamorfoze survenite in structura socială) este deopotrivă o carte de referință și un important reper în procesul de revigorare a disciplinei.

Abordând cu precădere „versantul colectiv al literaturii”, mai puțin vizitat de criticii literari, Regula jocului¹³, o antologie de texte critice publicată în anul 1980 schimbă optica de analiză, prin introducerea unghiului sociologic. Un excurs bibliografic exhaustiv, o introducere în problematica si metodologia sociologiei literaturii și, mai ales, o tentativă de a aborda acest domeniu și de a aduce conceptele unor Lucien Goldmann sau Gaetan Picon în cadrul ideatic mai larg al literaturii naționale.

Cartea conține o suită de studii aplicative, dezbătând, de pe o poziție de mare modernitate, aspecte ale culturii pașoptiste (între altele, „succesul” lui Vasile Alecsandri și începuturile romanului românesc), pledează convingător pentru abordarea sociologică a literaturii; cu atât mai convingător cu cât perspectiva sociologică nu e absolutizată. Mereu flexibil, Paul Cornea propune asocierea ei cu poetica, semiotica etc, si mai ales cu intuiția globală a criticii literare, al cărei elogiu e reluat crescând (cu discretă nostalgie), pe măsură ce deschiderea spre soluții scientiste impune conceptualizarea discursului, in dauna înclinației artistice a scrisului său.

Primul specialist la noi in sociologia literaturii. Paul Cornea are meritul ca prin cărțile sale, respirând o mare tinerețe, „să stârnească spiritul nostru”, cum observa și N. Manolescu în Istoria critică¹⁴, sa propună tot timpul diverse idei si ipoteze noi care se transformă în subiecte de reflecție si dialog creator, între profesor și diverșii săi discipoli.

Urmează apoi micul său tratat intitulat Introducere in teoria lecturii (1988), tradus ulterior în limba italiană, atacând un domeniu-cheie, e o construcție ideatică proprie, ce abordează frontal bibliografia mondială, existentă la fiecare capitol; un studiu savant, metodic si util, „cum nu avem două” si „cum nu sunt multe cercetări in lume” (N. Manolescu) care să rezume mai clar stadiul actual al discuției. Obișnuit însă, demersul teoretic e direct subordonat dimensiunii analitice. Împărțit în două mari părți el se referă la agenții lecturii, textul și lectorul, primul definit dintr-o multitudine de puncte de vedere imanente, cu accent asupra textului literar, apoi tipurile de lector real sau virtual, iar aici demersul profesorului Paul Cornea se întâlnește cu cel al lui Umberto Eco¹⁵ din Lector în fabula. Când stabilește tipurile de competențe Paul Cornea identifică trei forme diferite, competența comunicativă sau lectorală, cea literară și cea culturală. Contextul se referă în primul rând la contextul lingvistic și la noțiunea de context în teoria literaturii.

Cel de-al doilea capitol mare se ocupă cu comprehensiunea sau înțelegerea. Aici domnia sa caută sensul sensului, lectura ca dialog, jocul și joaca, ontogeneza lecturii și tipurile de lectură. Pașii lecturii ar fi prelectura, percepția, comprehensiunea textuală, cheile de lectură, recodificarea textului, investirea imaginară, dinamica performării, progresia tematică și reflectarea, și interpretarea. Ulterior acest capitol va fi mărit la dimensiunea unei cărți întregi care poartă titlul Interpretare și raționalitate .

Astfel, secțiunea introductivă din Itinerar printre clasici ¹⁶(1984) pune într-o incitanta dezbatere ceea ce autorul cărții caută de fapt, să capteze șansele analizei istorico-literare dar nu in general, ci cu aplicație asupra unor diverse opere literare tratate individual, Ciocoii vechi și noi, Amintiri din copilărie sau Viața la țară, alternând cu diverse alte studii consacrate unor ansambluri de opere aparținând aceluiași autor, Dramaturgia lui Alecsandri, romanul epistolar al corespondenței dintre B.P. Hașdeu și Iulia Hașdeu, un articol foarte ofertant. În noua ei versiune separată de cea neopozitivistă, analiza de tip istorico-literară cum o denumește Paul Cornea are misiunea să urmărească „inserția istoricității in literatură”, căutând-o atât la nivelul semantic cât și la nivelul tehnicii literare, într-o dialectică a raportului operei cu „contextul originar”, studiat dintr-o dublă perspectiva, cea a sociologiei literaturii și a definiției câmpului literar, din teoria lui Pierre Bourdieu¹⁷, în cartea sa, Regulile artei, si a ideologiei literare, studiată în Originile romantismului românesc. Regândind acești doi termeni ai binomului, dar fără a fi absolutizată nici ca eficiență, nici ca importanță, istoria literară ca instrument analitic își demonstrează capacitatea aplicativă într-un mod strălucit: analiza unor importante opere clasice sfârșește prin a le lumina într-un chip nou, deseori surprinzător. Un studiu aparte este cel consacrat receptării operei lui Ion Heliade Rădulescu și a poziției pe care acesta o ocupă în conștiința criticii românești. Pe plan superior, preambulul teoretic din Itinerar printre clasici vizează chiar rațiunea de a fi a istoriei literare in viața noastră spirituală, prin însăși rigoarea științifică a acestei perspective, ea răspunde nevoii spiritului uman de ordine, fiind aptă astfel să educe in sensul acesta al obiectivității și al „disciplinei intelectuale”.

In prelungirea demersului critic și analitic din Itinerar printre clasici dar și studiului de sociologie literară Regula jocului¹⁸ , prima sa culegere de studii post-revoluționare se numește Aproapele și departele¹⁹. Ea oferă cititorului pasionat de literatură română noi lecturi si, ca atare, noi perspective, relevante oprindu-se asupra unui Mihail Kogălniceanu in lumina corespondentei, un câmp preferat de analiză fiind acesta, aparținând de paraliteratură, un nou portret al lui D. Bolintineanu, alte imagini inedite ale lui operelor unor scriitori Gheorghe Asachi, Tudor Arghezi, G. Călinescu – criticul, o valoroasa analiza a nuvelelor lui I. L. Caragiale sub raportul „poeticii narative” , descoperirea unor poezii inedite trimise de Mihai Eminescu în perioada nebuniei sale la Convorbiri literare. Cărțile lui Paul Cornea, istoric literar creator, trăind cu voluptate ideile, ca și poezia textului, continuă să instruiască și să încânte, intrucât, dincolo de faptul ca lor li se datorează „orientarea istoriei literare românești spre orizonturile conceptuale contemporane” (Ioana Em. Petrescu), ca ele desemnează constant dimensiunea înnoitoare a disciplinei, pe care o ilustrează convingător, tot ele conțin o exemplară lecție de urbanitate și sobrietate universitară.

Capitolul B, Originile romantismului românesc

Așa cum îi spune numele cartea profesorului Paul Cornea se ocupă de condițiile socio-istorice care au condus la apariția Romantismului, subintitulat Spiritul public, mișcarea ideilor şi literatura între 1780-1800, apetența lui Paul Cornea pentru sociologia literaturii îi permite o misiune completă a ceea ce a fost romantismul în spațiul românesc, adică o ,expresie mediatizată prin starea de spirit a unor metamorfoze survenite în structura existenței sociale, pentru care e necesar ca explorarea originilor si implică, sub o formă sau alta, cele trei niveluri, literatura, mentalitatea, realitatea istorică.

Fiind conştient de dificultățile de definire completă şi universal valabilă a termenului, Paul Cornea îşi propune, așadar, din capul locului, să studieze originile romantismului românesc sub dublul aspect de ,mentalitatea şi ,curentâ, adică mișcându-se, în egală măsură, şi în istoria ideilor şi în cea literară fondul comun al romantismului capătă un sens numai după o operație de decantare a datelor istorice obiective. Prin urmare, câmpul istoric larg şi real este locul unde se dă bătălia romantismului, determinată de evenimentele politico-istorice importante ale epocii, de tranziția de la feudalism la capitalism, cu atât mai mult cu cât la noi, în prima jumătate a secolului literatura nu avea încă un statut autonom, ca atare, orientarea ei era determinată numai într-o mică măsură de dinamismul contradicțiilor şi propulsiunilor lăuntrice, de acea legitate internă a auto-dezvoltării care transformă, până la un punct, orice sistem constituit într-un univers regizat de propria-i inerție.

Paul Cornea nu lasă nici o şansă celor care explică romantismul românesc prin continuarea influenței franceze începute de la mijlocul secolului al 19 lea şi, precum Eugen Negrici²⁰ mai târziu în Figura spiritului creator denuță excesul sursologic şi genealogia comparatistă devenite un fel de panaceu în istoria literară românească iar teoria dezvoltării independente nu este nici ea decât excesul de sens contrar. Spune Paul Cornea, dacă apelul la exterior e determinat de dispozițiile interioare, înseamnă, în mod paradoxal, că influențatul îşi prestabileşte influența, mai întâi selectând din infinitatea incitațiilor posibile pe cele care conțin optim nevoilor, mijloacelor şi aspirațiilor lui obscure, apoi, într-o a doua etapă, prefăcând-o pe aceasta, prin metamorfoze şi decantări succesive, în propria sa natură. Originea romantismului nu e în influențe, ci în contextul social-istoric şi de mentalitate care le face posibile. Prin prisma istoricului, Paul Cornea stabileşte mai întâi cele trei faze ale romantismului european : !.1 Romantismul apusean dinainte de 1830, a, antiluminist, monarhic, religios, egoist, medievalist, deziluzionat, contemplativ.

2. romantismul apusean de după 1830, umanitarist, socializant, energetic, activ, titanian şi

3. romantismul răsăritean pro-luminist, național, idealist, folclorizant, carbonar, militant.

Aceste trei tipuri reprezintă trei fonduri distincte inconfundabile, dar şi un substrat comun și anume afirmarea existenței mai multor nuclee de emergență a romantismului şi, dincolo de diferențieri, a unei unități de fond este şi teoria susținută de Virgil Nemoianu²¹ într-un alt studiu fundamental, Îmblânzirea romantismului care deși are o structură binară, vorbind despre un Romantism Biedermeier și unul High Romanticism prezintă numeroase convergențe cu opul lui Paul Cornea care, deşi nu oferă o explicație predominant sociologică a literaturii romantice europene, se bazează totuşi pe o multiplicitate cauzală.

Cartea Originile romantismului românesc se deschide cu o introducere în care autorul caută o definiție de lucru Romantismului, abordează mai multe probleme metodologice, pentru a nu fi confuz sau obscur pe parcurs, discută diversele influențe străine, nu doar cele franceze ci chiar și cele germane sau engleze, și abordează relația dintre preromantism și Romantism. Trăsăturile Romantismului sunt:

• 1. “Depășirea finitudinii în scopul resorbirii prăpastiei dintre subiect și obiect

  2. Egotismul, conștiința imperativă de sine însuși

  3. Aspirația spre genuine, auroral, existență nefalsificată

  4. Simțul misterului, neliniștea metafizică

  5. Reacția intensive a sensibilității

  6. Poetică a invenției, spontaneității, persuasiunii emoționale”.

În Cartea întâi, consacrată Preliminariilor, situate între anii 1780 și 1821, an marcant în istoria modernă a României, datorită primei revoluții burgheze condusă de Tudor Vladimirescu, autorul studiază mai mult contextele sociale, e un gherist, și nu un spirit maiorescian, subliniind efectele produse de decăderea Imperiului otoman, modernizarea în epoca fanariotă, aceasta fiind de asemenea epoca în care franceza pătrunde în Țările Române, de asemenea ofițerii ruși din perioada Regulamentului organic vorbeau foarte bine limba franceză, ecourile marii Revoluții Franceze, etc. Autorii citați aici, Alecu Văcărescu, Ioan Cantacuzino, Nicolae Văcărescu sau Nicolae Dimachi sunt autori care oscilează între neoclasic și neclasic.

Cartea a doua este consacrată perioadei dintre 1821 și 1830, denumită uneori Pre-Romantism, vezi capitolul destinat mitului lui Tudor Vladimirescu, dar și mai interesantă mi s-a părut precizarea că această revoluție burgheză a avut un caracter luminist, prin apariția societăților literare, mecenatul boierimii, noi reforme ale învățământului și apariția presei, iar autorii epocii sunt Costache Conachi, Gheorghe Asachi, Iancu Văcărescu, Barbu Paris Mumuleanu, despre care G. Călinescu spunea că nu ar trebui să lipsească din nicio istorie a literaturii române, fiind elegant luat în balon de Eugen Ionescu, care făcea critică literară prezentistă și ignora complet domeniul vast al istoriei literare, dar și câțiva autori minori precum Daniil Scavinski, pe care îl știm din portretul lui Negruzzi din Negru pe alb și din poemul Epigonii al poetului Mihai Eminescu.

Cartea a treia și cea mai importantă se numește Emergența romantismului, și acoperă deceniul 1830-1840, prezentând cadrul istoric și diversele metamorfoze ale luminismului, și apariția sau fundarea principalelor instituții de cultură, învățământul, societățile, teatrul, presa, tiparul, și publicul. Deși sociolog de profesie Paul Cornea s-a adaptat perfect învățământului filologic ocupând acel câmp al sociologiei literaturii, foarte bine reprezentat în critica franceză dar aproape deloc reprezentat în critica românească și ne-a transmis tuturor învățăceilor domniei sale pasiunea pentru acest domeniu. Un alt capitol extrem de instructiv mi se pare formarea ideii de națiune, care așa cum declară istoricii nu apare în epoca lui Mihai Viteazul ci de-abia acum, odată cu formarea identităților naționale ale statelor occidentale. Ea se produce și prin eforturile Școlii Ardelene, individualizarea prin limba română, conștiința națională și istorismul ei, descoperirea folclorului iar expansiunea romantică are drept obiectiv structurarea curentului, arderea etapelor, literaturizarea și preponderența romantică.

În capitolul Conceptualizarea romantismului Paul Cornea analizează semantic termenul romantic, antiteza clasic-romantic, studiată de G. Călinescu și A. Marino, chestiunea regulilor și statutul poeziei și solia poetului. În ultima parte Romantismul va fi studiat în context strict geografic, pe regiuni, în Țara Românească, Moldova sau Transilvania.

Capitolul C, Introducere în teoria lecturii

În acest volum, Introducere în teoria lecturii, Paul Cornea²² deschide un câmp nou cercetărilor de teoria lecturii, care, până la domnia sa nu a mai pasionat pe nimeni. În primul capitol, Textul, el identifică texte ca scriere, ca ocurențe comunicative sau practici semnificative. Textul poate fi de asemenea un ansamblu conectat sau un întreg de sine stătător. Domnia sa ne oferă acum și o tipologie a textelor dar mai ales o definiție a textelor literare, încercând aidoma lui Adrian Marino, să ofere cititorilor o definiție a conceptului de literatură, prin ficționalizare și fictivizare. Capitolul al doilea, lectorul, introduce lectorul virtual și pec el real, aici din nou putem face o paralelă cu studiul lui Eco, Lector in fabula²³. Cel de-al treilea capitol se referă la sistemul codurilor și competența lectorului, care poate fi comunicativă, literară sau culturală. Contextul lingvistic este adesea mult mai important decât textul propriu zis. Capitolul II, Comprehensiunea, oferă toți pașii lecturii, adică prelectura, percepția, comprehensiune la nivel propozițional și frastic, comprehensiunea textuală, cheile de lectură, recodificarea sensului sau memorizarea, investirea imaginativă, dinamica performării, progresia tematică și receptarea, și interpretarea propriu zisă care va fi definită în volumul de mai jos.

Capitolul D, Interpretare și iraționalitate²⁴

În acest volum Andrei Cornea se ocupă de înțelegere sau comprehensiune citând printre altele școala dialogică a lui Bahtin și școala de la Palo Alto, înțelegerea ca acord din teoria lui Hans Gadamer, un important hermeneut și dramaturgia lui Goffmann și etnometodologia, iar în capitolul al doilea se ocupă de interpretare, mie mi s-a părut interesantă relația acesteia cu jocul, diferența între explicare și explicație, diferența între a ști și a prezuma, dimensiunile interpretării și condițiile ei. În capitolul al treilea care se numește Confruntarea fără de sfârșit dintre rațional și irațional, Paul Cornea oferă un foarte concentrat curs de filosofie, într-o coajă de nucă, citându-i pe raționaliști sau empiriști, Luminile reprezentate de Immanuel Kant și Georg Wilhelm Hegel, curentele de gândire din epoca modernă, Auguste Comte, pozitivismul, reprezentat de Claude Bernard, C.D. Gherea sau Gustave Lanson, Max Weber, Wittgenstein, Karl Popper, Habermas, iar în capitolul consacrat crizei modernității îi citează pe Horkheimer și Adorno, Feyerabend, sau mitograful Gilbert Durand, Levy Strauss, sau relația dintre eros și magie la Ioan Petru Culianu. Paul Cornea citează și principalele critici la adresa raționalității din tabăra postmodernismului. În capitolul al patrulea, Genurile interpretării, ni se înfățișează modalități ale traducerii, explicarea ca explorare a conexiunilor, conjectura sau descifrarea. În capitolul al cincilea, Paul Cornea discută fenomenologia înțelegerii ca mod de a fi, cercul hermeneutic, prejudecata, relația dintre limbaj și tranziție, fuziunea orizonturilor și precomprexensiunea și relația ei cu științele umane. Cu toate acestea autorul ia în considerare și partea irațională a comprexensiunii, pornind de la psihanaliza lui S.Freud. Un alt capitol are în centrul său fundamentul prereflexiv, dar și condiționarea socio-culturală a activităților cognitive, prin zona credințelor, fixate de teoria convingerilor lui Peirce, care pot fi fie individuale, fie colective, fie cea a ideologiei, cu efecte de poziție sau dispoziție, și relația dintre intelectuali și ideologie.

În capitolul al nouălea este analizat raportul dintre oral și scriptic, prin studierea statutului oralității la Platon, vezi și studiul lui Jacques Derrida, Diseminarea, relația dintre aserțiuni și actele de vorbire ale lui Ludwig Wittgenstein, Alfred Schutz, Aaron Cicourel și procedurile interpretative, sau dialogismul lui François Jacques. Scrierea are și trei modele ale textuării, are un concept de artisticitate și de literaritate. Un capitol foarte amplu este Funcționarea interpretărilor, în care intră condiții de posibilitate, probleme ale contextului, inferențele, arbitrajul sau conjectura și finalizarea interpretării. Evident orice interpretare presupune o anume tipologie, ea presupune contextualizarea genetică, subiectivă, fenomenologică, transtextuală, alegorică, politico-ideologică, lingvistică, retorică și deconstructivistă. Limitele interpretării sunt oarecum similare cu cele expuse de Umberto Eco, dar aici celebra expresivitate involuntară inventată de colegul său Eugen Negrici este un simplu alibi, și nu o realitate. Ultimul capitol ridică probleme ale validității care poate fi verificată pe baza a trei criterii, cel al concordanței dintre enunțuri și realitatea descrisă, cel al coerenței și cel al consensului.

Delimitări și ipoteze este un volum antologic care adună diverse comunicări ținute la congrese din străinătate în limbile franceză și engleză, pe teme diferite, cum ar fi Lumini și luminisme, Romantism, statutul literaturii, canonul, istoria literară, teoria lecturii, comparatism literar și studii culturale. Aș da doar câteva exemple de studii, Voltaire și Rousseau în România, paralelisme și interferențe între Romantismul românesc și cel francez, postscriptum despre romantismul românesc scris la două decenii de la publicarea opusului critic Originile romantismului românesc, Deplasări canonice în romanul românesc al secolului XX, Despre istoria literaturii ca gen, De la ficțiunea lectorului la realitatea lecturii, Literatura comparată în cea de-a doua jumătate a secolului XX. Puncte de reper, și două eseuri despre Gilbert Durand și Northrop Frye, extrem de interesante și vii.

Ca să revin, să trec de la filosofie la critica și istoria literară mai am în tolba de cărți un volum care nu a prins chiar primul raft, este vorba despre dialogul dintre regretatul nostru decan de vârstă al facultății de Litere, regretatul profesor de Literatură dl. Paul Cornea cu colegul său mai tânăr, Daniel Cristea Enache, Ce-a fost, Cum a fost²⁵, care a publicat mai multe asemenea dialoguri, cu colegii mai mari ca George Gană sau Elena Zaharia Filipaș, în Sertarul scriitorului român²⁶, dar dintre acestea poate cel mai celebru dialog este cel cu eseistul Octavian Paler, Convorbiri cu Octavian Paler²⁷, în acest volum, Ce a fost. Cum a fost, care se oprește la granița Revoluției Române puteți descoperi amănunte interesante din biografia profesorului, influențat așa cum mărturisește în paginile cărții de memorii dialogate de sociologul H.H. Stahl și de G. Călinescu, în tinerețe combina pasiunea pentru existențialismul lui Mircea Eliade, din Oceanografie, o carte de eseuri foarte interesantă cu fervoarea din Pe culmile disperării, volumul de debut al lui Emil Cioran, cu entuziasmul pentru eroii din romanele lui Andre Malraux, domnia sa fiind un tânăr care a studiat la Liceul evreiesc de băieți cu marele romancier și dramaturg Mihail Sebastian, pe care a încercat să-l convertească la Mișcarea comunistă, de altfel Paul Cornea a activat la Uniunea Tineretului Comunist încă din ilegalitate, a creat si a distribuit manifeste, apoi s-a înscris în PCR după 1945 datorită gradului ridicat de antisemitism despre care vorbește și Andrei Oișteanu²⁸ în sinteza sa, Imaginea evreului în cultura română, apoi a deținut mai multe funcții de conducere, inclusiv cel al Studioului de Film București, care mai târziu s-a redenumit în Studiourile Buftea, punând astfel în funcțiune cenzura care a transformat multe filme în opere de propagandă, apoi a fost cooptat alături de alți colegi la Catedra de Literatură a Facultății de Filologie, cum se numea pe atunci, fiind coleg cu Ion Vitner, cunoscut critic proletcultist, dar și cu colegii săi, George Ivașcu sau Alexandru Dima, după care își va susține teza de doctorat, Originile romantismului românesc, carte de căpătâi pentru pre-Romantismul criticii literare și ale cărei ipoteze se verifică și în zilele noastre, de altfel autorul a publicat ediția a doua fără să facă nicio revizuire, în stilul lui E. Lovinescu, dar mai ales a istoriei literare. Din câte știu Profesorul Paul Cornea a intenționat să publice un al doilea volum, pentru perioada post 1989 cînd a deținut și postul de Subsecretar de Stat la Ministerul Educației, dar și funcția de decan al Facultății de Litere, în perioada studenției mele, dar a murit înainte să-și ducă planul la bun sfîrșit, iar cartea de convorbiri nu a mai fost difuzată cum trebuia datorită acestui incident.

Bibliografie

1. Paul Cornea, De la Filimon la Călinescu, București, Editura Eminescu, 1982

2. Paul Cornea, Studii de literatură română modernă, Editura Pentru Literatură, 1962

3. Paul Cornea, Conceptul de istorie literară în literatura română, București, Editura Eminescu, 1978

4. Paul Cornea, Oamenii începutului de drum, București, București, Editura Eminescu, 1975

5. Paul Cornea, De la Alecsandrescu la Eminescu, București, Editura Pentru Literatură, 1966

6. Gustave Lanson, Histoire de la littérature française, 1894

7. Albert Thibaudet, Histoire de la littérature française, 1936

8. Paul Van Tiegheem, La litterature comparee, definition, naissance et developpement, accesibil on line la https://www.pimido.com/philosophie-et-litterature/litterature/cours-de-professeur/litterature-comparee-definition-naissance-developpement-632811.html

9. Paul Cornea, Originile romantismului românesc, București, Editura Eminescu, 1972

10. N. Manolescu, Istoria critică de la origini până în prezent, Pitești, Editura Paralela 45, 2003

11. Umberto Eco, Lector in fabula, cooperarea interpretativă în textele narative, trad. de Marina Spalas, pref. de Cornel Mihai Ionescu, București, Editura Univers, 1994

12. Paul Cornea, Itinerar printre clasici, București, Editura Eminescu, 1984

13. Pierre Bourdieu, Regulile artei. Geneza și structura câmpului literar, traducere de Elena Ionescu, (Ediţia a II-a), București, Art, 2007

14. Paul Cornea, Regula jocului, București, Editura Eminescu, 1990

15. Eugen Negrici, Figura spiritului creator, ediția a doua, Editura Cartea Românească, 2013

16. Virgil Nemoianu, Îmblânzirea Romantismului, traducere de Maria Mociorniță, București, Editura Minerva, BPT, 1992

17. Paul Cornea, Introducere în teoria lecturii, București, Editura Minerva, 1988

18. Paul Cornea, Interpretare și iraționalitate, Iași, Editura Polirom, 1998

19. Paul Cornea, Delimitări și ipoteze. Comunicări și eseuri de teorie literara și studii culturale, Editura Polirom, Bucuresti, 2008

20. Paul Cornea, Ce a fost – cum a fost (dialoguri între profesorul Paul Cornea și Daniel Cristea Enache), editura Polirom, 2013

21. Daniel Cristea Enache, Sertarul scriitorului român, Iași, Editura Polirom, 2005

22. Daniel Cristea Enache, Convorbiri cu Octavian Paler, Editura Corint, ediția a doua, 2007

23. Andrei Oișteanu, Imaginea evreului în cultura română, București, Editura Humanitas, 2001