Lucian Blaga, între sincronia tăcerii și a cântecului interior

„Nu mai rămâne decât tăcerea. Tăcerea scriitorului. Orice operă mare se naște din tăcere”, spunea François Mauriac, referindu-se la debutul aparent decent al unor scriitori însemnați, precum Racine, Mallarmé, Valéry, dar și la acea tăcere premergătoare a marilor sale viitoare opere.
Aceste cuvinte fac trimitere la aceeași tăcere eternă a spațiilor infinite care-l speriau pe Pascale atât de mult, încât blestema până și luna, atunci când se afla în căutarea lor.
Tăcerea este starea primordială, rădăcina mitică din care au luat ființă atât creatorul Blaga, cât şi creația sa. „Tăcerea îmi este duhul”, mărturisea el în una dintre poeziile de început, asemănându-se cu un „ascet de piatră”, cu o stalactită crescând în tăcere, într-o grotă uriaşă, unde cerul este limita de sus. Imaginea aceasta, în care o interpretare psihoanalitică ar putea să vadă un simbol al creşterii fătului într-o matrice imensă cât lumea, este de fapt o proiecţie a sâmburelui originar de tăcere, din care irumpe cuvântul.

Pentru Blaga, la început a fost tăcerea. „Începuturile mele stau sub semnul unei fabuloase absenţe a cuvântului” – va spune el în Hronicul şi cântecul vârstelor.
Acestei „tăceri iniţiale”, straniei detaşări de „logos”, muţeniei din primii patru ani ai copilăriei, poetul îi va da o explicaţie specific blagiană: „Poate că starea mea embrionară se prelungea dincolo de orice termen normal”. Cuvintele îi erau ştiute, dar în contact cu ele era încercat de o ciudată sfială, ele constituind „păcatul originar al neamului omenesc”. Se afla, deci, în primii ani de tăcere ai vieţii, într-o stare care va apărea în felurite ipostaze în opera lui: starea primordială a necreatului, a preumanului. Acesta este felul firii netulburate de cuvântul omenesc, tulburătoare pentru omul care aşteaptă de peste tot răspunsuri la întrebările sale, starea de muţenie a cosmosului neumanizat. Pământul este „ucigător de mut” (Pământul), descoperă o dată cu înfiorare poetul. Numai prin bătaia unei inimi iubitor-înţelegător-suferitoare, lipsită de pământul stăpânit de o „tăcere apăsătoare”, pământul răspunde întrebărilor. Din bătăile inimii, ca şi din vaietul celor care suferă şi se simt suferind, se întrupează cuvântul. Amare foarte sunt toate cuvintele. (Către cititori)

Muţeniei din vârsta întâi, pe care copilul nu voia s-o rupă, îi corespunde această muţenie la care râvneşte poetul după ce a gustat din amărăciunea cuvintelor. De ce această teamă de cuvânt, de ce această dorință de a-l lepăda odată dobândit? Se pot da multe explicaţii, dar dincolo de ele există sensuri mai adânci ale acestei voinţe de tăcere.
Teama de a intra în lumea cuvântului, ca şi teama de a ieşi dintr-însa, care-l ispiteşte uneori pe poet, are în economia sufletului său un sens metafizic. Lumea cuvintelor, pentru Blaga, este lumea suferinţei, a timpului măsurat. Pentru el, ca şi pentru Hölderlin, cuvântul este primejdios, căci închide într-însul suferința şi implică moartea. De altfel, rostind avertismentul său cu privire la gravitatea cuvintelor, vocea lui Blaga are timbrul solemn al vocii hölderiene: „Domniţă,
cuvintele noastre-s morminte, nu crezi? Morminte-n care timpul
şi-a-nchis suferinţele.
………………………………………………………………………
Sub bolţile acestea, sub sfintele, e bine, tu ştii, să vorbim mai puţin
şi mai rar. Să nu ne jucăm cu mormintele”. (Domniţele)

Aşadar, atunci când poetul explică acea tăcere infantilă, drept o încercare de a prelungi o stare fiziologică echivalentă cu o stare paradisiacă, neştiutoare de bine şi de rău, necunoscând suferinţa, el identifică teama de cuvânt cu teama de a intra în lumea umană, lume a răspunsurilor de dat şi a răspunderilor de asumat, a creației, a suferinței și a morţii. Desigur, poetul atribuie copilului de odinioară aprehensiunile maturităţii sale. Părerea de rău după starea prenatală apare în poezia lui ca o nostalgie după un paradis pierdut al necuvântării, acel Lost Paradise al lui John Milton: „Mi-aduc aminte de vremea când încă nu eram ca de o copilărie depărtată, şi-mi pare aşa de rău că n-am rămas în ţara fără nume”. (afirmă poetul în Linişte între lucruri bătrâne). Sfiala de a lua în primire cuvântul, „păcatul originar al omenirii”, este una în sens cu ispita retragerii din lumea cuvintelor, cu dorinţa muţeniei („lăsaţi-mă să umblu mut printre voi”). Refuz ori renunţare, voinţa de tăcere derivă din aspiraţia fundamentală blagiană: aceea de a ieși din marea pace a necreatului, într-o eternitate a tăcerii. Lui Dumnezeu, Lui Însuşi, necreatului prin excelenţă îi este – după Blaga – frică de cuvânt. Hălăduind „De mână cu Marele orb”, poetul îi vorbeşte celui care, prin cuvântul său, a făcut lumea: „Zic: Tată, mersul sorilor e bun; El tace – pentru că îi e frică de cuvinte, El tace – fiindcă orice vorbă la el se schimbă-n faptă”.

Marele Orb căruia îi este teamă să rostească cuvintele aminteşte de Marele Anonim din filozofia lui Blaga care, nenumit, nu intră în lumea existenţei, deoarece în aceasta se intră prin cuvânt. Blaga îşi vede, aşadar, destinul, acela al Poetului, om al cuvântului, legat de o stare de tăcere. El se vede pe sine, la patruzeci de ani, sugrumându-şi cuvântul şi pierzându-se în căutare. Tăcerea asociată cu căutarea apare în cunscutul „Autoportret” al artistului matur: „Lucian Blaga e mut ca o lebădă. În patria sa, zăpada făpturii ţine loc de cuvânt. Sufletul lui e în căutare, în mută, seculară căutare, de totdeauna şi până la cele din urmă hotare”.

Dintr-o altă perspectivă, dacă avem în vizor poezia, aceasta este o stranie confesiune a unui om a cărui existenţă pare să se fi identificat cu lumea cuvântului. Neantul cuvântului se asociază în Autoportretul lui Blaga, cu anularea culorilor în albul lebedei plutind mută și al zăpezilor tăcute. Patria albă a poetului este aceea a neprihănirii, nepângărită de cuvântul vinovat. Starea originară a muţeniei este mai mult decât o experienţă, este o legătură cu necreatul, cu nevinovăția. Întrucât necreatul este ceva de dincolo de lumea văzutelor, căutarea fără încetare, „mută, seculară căutare” a lui Blaga, năzuieşte spre absolutul de dincolo de lumea creaţiei şi a cuvântului. Ce caută Lucian Blaga? „El caută apa din care bea curcubeul. El caută apa, din care curcubeul îşi bea puterea și neființa”. (Autoportret)

Poetul râvneşte la un transcendent pur, însetează după adevăr. Tăcerea blagiană dă naştere unei căutări a absolutului. Poetul îl exprimă, în ceea ce are mai revelatoriu, printr-o metaforă fastuoasă – curcubeul. În această mută căutare întrezărim însă, dincolo de tot ceea ce pare a fi sete de nefiinţă, căutarea autentică „de totdeauna şi până la cele din urmă hotare” a frumuseţii, a poeziei. Descoperindu-se pe sine drept cel ce caută, Blaga cel mut nu se condamnă la limbajul necreatului, ci devine Orfeu în căutarea izvorului de dincolo al frumuseții.
Se poate afirma că legătura dintre tăcere şi cuvinte la Lucian Blaga este de natura orfică. În tăcerea poetului care suspendă lumea cuvintelor obişnuite, banale, unele tocite ale sensibilităţii comune umane, s-a refugiat cuvântul dintâi, esenţial, izvorul cuvintelor. Poeţii care, după Blaga „… tac ca roua. Ca sămânţa. Ca un dor” (Poeţii) au într-înşii sursa cântării, a cuvântului, „izvor se fac în rarişte, izvor sonor” (Poeţii). În această tăcere a poeților, cuvântul origine așteaptă orfica mântuire care-l va readuce în lumea muritorilor. Poezia este o izbăvire a cuvântului nu de tăcere, căci doar din tăceri e ţesut, ci de cuvinte, de „arta găunoasă a retoricii umane de toate zilele”. Poetul poartă în sine cuvântul orfic care învie, tălmăcind în cuvintele de rând cuvântul originar, cântarea din inima sa. „Traduc întotdeauna. Traduc/ în limba românească/ un cântec pe care inima mea/mi-l spune, îngânat suav, în limba ei”(Stihuitorul). Dar, deşi îl poartă în sine, poetul caută mereu acest cuvânt şi-l descoperă afară, în cântarea lumii întregi. Lumea însăși, în perspectivă orfică-blagiană, este o cântare:
„Unde şi când m-am ivit din lumină, nu știu, din umbră mă ispitesc singur să cred că lumea e o cântare” (Biografie)

Totul se poate transmuta în sunet, căci totul este o dinamică a auzului. Chiar şi suferinţa se poate transfigura: „Nici o suferinţă nu-i aşa de mare/să nu se preschimbe în cântare” (Catren), iar atunci când cântă, poetul însuşi devine cântec. Aici se pierde pe sine poetul, aici se slujeşte de cuvinte, nu de sensul lor, nici de muzica lor, ci de puterea lor. S-ar putea spune că, pentru el, cuvântul are o priză magică, nu una logică asupra lumii şi ascultătorului. Dar lumea sa nu este universul logic, nici cel magic; poezia în spiritul lui Blaga nu este o vorbire explicită, nici o formulă magică, ci o incantație exorcistă. În calitate de poet orfic, el se consideră pe sine un iniţiant şi deci un iniţiator. Tăcerea poetului este aceea a inițiatului care păstrează o taină chiar proclamând-o. Poezia este iniţiere în taine, dar poetul nu face decât să anunțe taina, fără să o elucideze.
În operaţia poetică blagiană prezidează nu lumina solară a raţiunii logice, ci aceea lunară ori stelară a unei sensibilităţi ascunse. Purtând „taina iniţiatului”, poetul refuză desluşirile:
„Omule, ţi-aş spune mai mult, dar e-n zadar, – şi-n afară de aceea, stele răsar şi-mi fac semn să tac.” (Taina iniţiatului)
O asemenea poezie iniţiatică nu revelează deci adevărul, nu oferă certitudini, o lumină durabilă. Ea este ca un fulger care luminează o clipă, „un fulger care nu trăieşte / singur în lumina sa, / decât o clipă”(Poezia)

Poetul, în calitate de purtător al cântării, trebuie să recunoască, într-un ceas melancolic că inițierea în taine nu-i dă o certitudine care durează, ci este doar rodul unui fulgurații, al unei clipe de iluminare. „Numai târziu, numai o clipă uitată pe urmă şi ea, îţi dezvăluie nebănuitele trepte.” (Epitaf)
Astfel, orficul Blaga, mut vorbind, înaintează în căutare. Din tăcerea lui se inițiază cuvântul care dorește să se întoarcă în tăcere, asemenea lui Hyperion, ce din haos a apărut şi s-ar întoarce-n haos. Poetul înțelege damnarea și dispariția cuvântului său, dar şi faptul că odată va coborî în tăcerea morţii. Atunci: „Mumele, sfintele – Luminile mii Mume sub glii Îţi dau în primire cuvintele.” (Epitaf) Tăcerea pe care o cântă Blaga este tăcerea care lasă să se audă pulsaţia vieţii universale, este o tăcere sonoră. În noaptea „întreagă”, deplină, a pădurii cu stele ce „dănţuiesc în iarbă”, când „gornicul nu mai vorbeşte” şi „se liniştesc păsări, sânge, ţară/ şi aventuri în care mereu recazi”, nu se mai simte decât suflul cosmic: „Dăinuie un suflet în adieri, / fără azi, / fără ieri”.
Timpul care măsoară curgerea vieţii aparente, fenomenale, e anulat, adică nu mai e perceput, dimpotrivă, totul intră într-un illo tempore, în veșnicie. E ca şi cum peste locul astfel golit al timpului superficial s-ar lăţi timpul mitic al începutului, epoca fabuloasă a luminii şi focului: „Cu zvonuri surde prin arbori / se ridică veacuri fierbinţi” (Somn). Într-un limbaj mitologic consacrat, acesta este timpul lui Pan. În sfera cealaltă, a individualităţii, liniştea este condiţia revelării părţii nemuritoare a fiinţei: „Atâta liniște-i în jur, de-mi pare că aud cum se izbesc de geamuri razele de lună. În piept mi s-a trezit un glas străin şi-un cântec cântă-n mine un dor, ce nu-i al meu;” (Linişte)
Numai aici, în acest cadru feeric, sufletul, fragment din substanţa absolută a lumii, traversând generaţiile, îşi cântă „peste veacuri” „dorul” şi „bucuria”.

Lauda tăcerii devine explicită în poeme care mărturisesc neîncredere sau chiar dispreț faţă de cuvânt: „Credeţi-mă, credeţi-mă, despre orişice poţi să vorbeşti cât vrei (…) Dar cuvintele sunt lacrimile celor de ar fi voit Aşa de mult să plângă şi n-au putut”. (Către cititori) Așadar, în acest context, cuvântul este un substitut al lacrimii, pe care poetul ce încearcă mereu să scape de tristețile lui, n-are de ce să-l cultive, este o născocire deşartă, pentru că nu instituie existenţă, nu creează, ci doar numeşte. Condiția poetului pentru Blaga este incertă și este sinonimă cu ierarhizarea lucrurilor date:
„Nu ştiu nici azi pentru ce m-ai trimis lumină. Numai ca să umblu prin lucruri şi să le fac dreptate spunându-le care-i mai adevărat şi care-i mai frumos? Mâna mi se opreşte: e prea puţin. Glasul se stinge: e prea puţin. De ce m-ai trimis în lumină, Mamă? De ce m-ai trimis?”(Scrisoare)

Poetul a năzuit la limbajul cosmogonic al divinului („orice vorbă la el se schimbă-n faptă” – De mână cu Marele Orb, „cu cuvintele simple ca ale noastre / s-au făcut lumea, stihiile, ziua şi focul” – Tristeţe metafizică). Adevăratul limbaj poetic este cântec, confundându-se cu vibrația muzicală a lumii şi fiind mai aproape de tăcere decât de vorbire: „Nu vă miraţi. Poeţii vii ce se nasc şi mor, un singur, ne-mpărţit, neîntrerupt popor. Vorbind, sunt muţi. Prin evii ce se nasc şi mor, Cântând, ei mai slujesc un crai pierdut de mult (…) Ei tac ca roua. Ca sămânţa. Ca un dor. Ca apele ei tac, ce umblă subt ogor, Și-apoi sub cântecul privighetorilor Izvor se fac în rarişte, izvor sonor.” (Poeţii)
Cântecul face din poeţi, dincolo de timp şi de loc, dincolo de limbile propriu-zise („Prin sunet şi cuvânt s-ar despărţi, se-ntrec. / Îşi sunt asemenea prin ceea ce nu spun”), un „neîntrerupt popor”, prin care se perpetuează graiul iniţial, creator de existenţă, cosmogonic. Modelul absolut al poetului este creatorul lumii. El este Fondul Originar sau Generator: el creează din sine însuşi, reproducându-se pe sine, multiplicând, prin „diferenţiale divine”, existenţa, a cărei ipostază absolută este. Blaga a năzuit la un limbaj care să-l apropie de esențe și ambiţie supremă, demiurgică, prin care să sporească existenţa, spijinindu-se pe două precedente mitice: unul oferit de mitul cosmogonic biblic, celălalt – de mitul imaginat de el însuşi al „diferenţialelor divine”. Poetul caută „cuvintele originare” sau creează „destrămându-şi în vânt fiinţa”, sublimându-se în „armonii treptat de pline” ce amintesc haosul diafan şi muzical al „diferenţialelor din care se alcătuieşte cosmosul”. Cântecul poetului, mai apropiat de tăcere decât de cuvânt („Cu cuvinte stinse în gură/ am cântat şi mai cânt…” – Biografie), este o prelungire a genezei aşa cum o imaginează Blaga, este un limbaj cosmogonic, iar tăcerea este calea, singura prin care putem intra în comunicare cu substanţa muzicală a lumii şi este şi ea în limbaj, limbajul contemplaţiei, unul prin care ne însuşim universul: „Limba nu e vorba ce o faci. Singura limbă, limba ta deplină, stăpână peste taine şi lumină e-aceea-n care ştii să taci.” (Catren)
Această exaltare a „limbii” tăcerii este a unui poet al existenţei, care preferă, până la excludere, realităţii secunde a cuvintelor realitatea primară, deplină, pură a „făpturii”, aşa cum mărturiseşte în primele versuri ale poeziei Autoportret. Tăcerea este necesară contemplaţiei, dar face imposibilă creaţia poetului.

Alături de tendinţa fundamentală a spiritului lui Blaga, cea contemplativă, chiar mai puternică decât ea, este tendinţa activă, vocaţia creatoare. Astfel, mai mult decât o „poezie a tăcerii”, este vorba la el de o tensiune între tăcere şi cuvânt, în care a învins
mereu cuvântul. Blaga a lăudat tăcerea şi şi-a compus o mască a muţeniei, dar a fost totodată un fervent al cuvântului, din care a construit o operă impresionantă prin proporţii şi prin coerenţă, un univers secund. „Prieten al adâncului”, şi de aceea „tovarăş al liniştei” (Fiu al faptei nu sunt), Blaga a fost „închinat tăcerii” nu numai ca poet, ci și ca om. Toți cei care l-au cunoscut şi au scris despre el notează ca fiind cea mai puternică, impresia de muţenie pe care o producea prezenţa lui. El însuşi şi-a pus sub semnul tăcerii nu numai primii ani de viaţă, ci felul său de a fi dintotdeauna, în ceea ce avea mai propriu: „Se întâmpla uneori, după conversaţii de ore, să cad în tăceri fără ieşire. N-aveam putere să le preîntâmpin, și, odată înființate, n-aveam mijloc să le curm. Trebuia să le las să-şi facă de cap, Erau tăceri a căror prelungire mă stingherea pe mine însumi. Tăcerile acestea ieşeau deasupra când adâncurile începeau să se angajeze în legăturile mele cu lumea şi cu fiinţele dimprejur. În asemenea clipe, orice salt jucăuş al cuvântului îmi devenea cu neputinţă. Cuvântul nu mă mai servea. Ceea ce spuneam se reducea la câte o expresie automată, destinată să întrerupă golul. Golul aparent, care el însuşi era expresia preaplinului”. „Tăcerea – spune Blaga într-un aforism – e umbra unui cuvânt”. Între a tăcea sub semnul misterului şi a tăcea sub semnul conştiinţei se desfăşoară drama poetică blagiană. Punerea în decantare a misterelor, decantarea semnelor criptografice este taina iniţiatului. Poetul devine un iniţiat posedat, luând în stăpânire lumea odată cu revelarea semnelor și a tâlcurilor. Dar în aceste revelaţii nu întâlneşte un spaţiu securizant, dimpotrivă, descoperă marele plânset al vieţii, al venirii în lumină. Obiectele se lasă cu greu descifrate, opun o evidentă rezistenţă, astfel încât poetul, strecurat prin revelaţie în marea taină a universului, înţelege că trebuie să tacă. Iniţiatul este un mare tragedian, convins că a spune „mai mult” semenilor este „în zadar”, de aceea preferă să tacă, refuzând să facă auzit marele plâns al fiinţei, sensul trist al întregului univers. Poetul foloseşte cuvintele în starea lor de „graţie”, el redă limbajului o funcţie recuperatoare a sensurilor pierdute. Dincolo de cuvinte se instituie tăcerea ca o realitate mai semnificativă şi mai profundă care potenţiază misterele. Tăcerea şi misterul sunt, de fapt, două feţe ale aceleiaşi poezii. Sunt adevărate cuvintele care nu se rostesc, cele care rămân la noi, într-o legătură cu tăcerile şi tainele: „Cuvintele pe care nu le rostim, Cuvintele ce rămân în noi, Descoperă şi ele, fără de margini, făptura…” (Inscripţie)
Cuvintele tulbură misterele şi, deci, fiinţa. Aşadar, ipostaza cea mai definitorie a omului blagian este, în primele două cărţi, aceea de fiinţă tăcută, care preferă să lase mai degrabă lumea să se rostească în ea. Nu cuvântul este cel ce se impune acum, ci contrarul său, tăcerea, liniştea – o tăcere germinativă, străbătută doar de tulburările sevelor ori ale sângelui și luminii, ce urmează căile ascunse ale impulsurilor vitale cele mai incontrolabile. „Tăcerea-mi este duhul” – se defineşte poetul în Stalactita, identificându-se unei realităţi elementare: „zăcând” în umbra gorunului, i se pare că „stropi de linişte îi curg prin vine, nu de sânge”. 

În cosmica tăcere, subiectul e, de cele mai multe ori, un receptacul pasiv al mişcărilor lumii. În umbră şi tăcere eul comunică în profunzime cu universul, devenind el însuşi un element printre elemente.
Când apare însă, cuvântul se lasă doar şoptit, aproape inutil atâta vreme cât trăirea nemijlocită îi poate lua locul exprimând plenitudinea ființei; ori, dimpotrivă, devine strigăt, chiot, debordare sonoră a dezlănţuitei energii dionisiace, prelungire a marelui tumult al stihiilor. Cel care, în Eu nu se strivesc corola de minuni a lumii, întâmpina universul cu o lumină blând învăluitoare este, însă, mai curând tentat să asculte şi să recepteze cântecul luminii, nu mai puţin învăluitor. În poezia lui Blaga cântecul este pretutindeni, iar tăcerea nu-i este ostilă. Făcând tăcere în sine, fiinţa umană se deschide de fapt cântecului universal, expresie de dincolo de cuvinte, a deplinei armonii a Totului. Cântecul marchează, ca şi tăcerea, realitatea făpturii integrate în armonia cosmică. E cântecul pe care, în pragul sfârşitului, îl evocă Pan, zeul naturii, simbol prin excelenţă al integrării: „Am stăpânit cândva un cer de stele / şi lumilor eu le cântam din nai” (Pan cântă). Un cântec care e nu numai al zeului, ci şi al „lumilor”, parte din muzica atotcuprinzătoare și mărturie a ei, expresie a unei armonii pe care cântăreţul nu face decât s-o comunice după ce a participat la ea.

O muzică pe care compozitorul Blaga a scris-o din puterea sufletului, cu stiloul minții, pe pagina curată a inimii. În liniște.

Madrid, 8 mai 2023