Dubla dimensiune a limbajului în metafizica lui Lucian Blaga

Cred că cea mai importantă hotărâre pe care trebuie să o iei când te apropii de gândirea unui filosof – cu atât mai mult atunci când e vorba de un filosof creator de sistem filosofic – este aceea de a înțelege limbajul și osatura de limbaj care-i obiectivează gândirea. Altfel zicând, un dialog fecund cu orice mare filosofie este condiționat de înțelegerea tipului și a universului de discurs. Filosofia este de neconceput în afara unui orizont lingvistic particularizat, iar marii gânditori sunt, de fiecare dată, creatori ai unui limbaj. De la presocratici, până la postmoderni și contemporani, întâlnim nu doar moduri de gândire și interpretare a lumii, nu doar Weltanschauung-uri diferite, ci, deopotrivă, diverse ipostaze în fenomenologia limbajului. În cazul procesului de creație, limbajul nu rămâne, așadar, la simplă funcție de instrument, mijloc, haină de îmbrăcat. El devine parte integrantă și face corp comun cu creația respectivă¹. Avem de a face, în cazul lui Lucian Blaga, cu o recalculare a limitelor discursului filosofic, așa cum o întâlnim, bunăoară, în filosofia lui Nietzsche? Putem spune că discursul filosofic blagian este unul ambivalent? Îi putem reproșa filosofului despre care vorbim lipsa de claritate conceptuală? Există rațiuni, aparținând logicii interne a sistemului, care legitimează limbajul mixt, conceptual-metaforic? În cele ce urmează, voi căuta, fără pretenții de exhaustivitate, răspunsul la aceste întrebări.

Discursul mixt, aliajul dintre conceptul filosofic şi un anume „metaforism mai elaborat”, aporia în accepţiunea greacă a termenului sunt proprii limbajului blagian: „El – filosoful adică – solicită în una şi aceeaşi frază atât conceptul cât şi metafora, atât imaginea cât şi dogma (…) conferind limbajului o forţă cu totul nouă².” Prezența lirismului și virtuozitatea metaforică inedită a fost pentru anumiți exegeți, adică pentru aceia care au privit din perspectiva unei critici ideologice și științifice, un indicator al superficialității și al faptului că filosofia blagiană nu reușeste să fie știință în adevăratul sens al cuvântului³. Dar poate filosofia în general să fie știință în sensul epistemologic al termenului? „S-a invocat aproape exclusiv – remarca Ștefan Afloroaei – relaţia pe care filosofia lui Blaga o păstrează cu poezia sau cu literatura sa. Acest loc al interpretării (…) a întreţinut în spaţiul exegezei de aici un gen de ambiguitate totală cu privire la modul de a scrie specific lui Blaga. Dubla faţă a scriitorului se descoperă acum în complicitatea acută a filosofiei sale cu poezia. Fiecare din aceste discursuri – filosofic și poetic – se rezolvă în obscuritatea sau în tenebrele celuilalt (…) Cu alte cuvinte, poetul face filosofie, iar filosoful face poezie.⁴” L. Pătrăşcanu, H. Rosenberg, M. Constantinescu etc. au reproşat filosofiei blagiene caracterul lirico-metaforic şi neştinţiific. Lipsa de claritate conceptuală care denotă iraţionalismul şi, în fond, lipsa de adâncime filosofică a gândirii lui Blaga a fost argumentul invocat de aceștia. Înainte de a susţine propriul punct de vedere cu privire la această problemă, se cuvine să fac următoarea remarcă: interpretarea celor mai sus amintiţi, venind din afara sistemului, fără o prealabilă asimilare a elementelor ce-l articulează, este ilegitimă. Interpretarea venită dinlăuntru trebuie să fie deschizătoare, trebuie să poată arăta ce anume se află ascuns într-o gândire, pe ce se întemeiază ea, care sunt dimensiunile devenite accesibile datorită ei şi trebuie să poată arăta ce fel de transformare a provocat această gândire la nivelul ideilor şi al limbajului.

Problema raportului dintre filosofie și poezie, dintre discursul conceptual și cel mitico-poetic, în cazul lui Blaga, se cere, în virtutea unei alte interpretări (a unităţii dintre limbajul filosofic şi cel poetic) regândită. Reamintesc, pentru o înţelegere mai limpede a problemei, unele sintagme şi construcţii metaforice, care apar mai cu seamă în spaţiul trilogiilor: „cunoaştere luciferică”, „cunoaştere paradisiacă”, „Marele Anonim”, „censura transcendentă”, „revelaţie”, „mister”, „dogmă”, „transcendenţă” etc. Care este resortul filosofic şi metafizic ce stă îndărătul acestor termeni? În ce măsură aceste construcţii lingvistice captează şi dezvoltă semnificaţii filosofice? A te păstra în zona filosofiei înseamnă, oare, a face uz în mod exclusiv de concepte consacrate clare şi univoce? La o simplă lectură, acești termeni, mai cu seamă atunci când sunt decupaţi din contextul în care se ivesc, nu au o relevanţă metafizică şi gnoseologică explicită. Prezenţa lor frecventă în contextul gândirii lui Blaga răspunde, însă, unei duble necesităţi: logic intrinsecă, pe de o parte, şi una formală, pe de altă parte. Filosoful trilogiilor nu foloseşte metaforicul în primul rând sau numai din raţiuni estetice şi persuasive, deşi acestea sunt de netăgăduit, ci el procedează astfel dintr-o stringenţă şi o coerenţă logică intrinsecă viziunii proprii: „în spiritul filosofiei sale noţiunile şi conceptele clarobscure au menirea, pe de o parte, de a înlătura concepte paradoxale precum infinitul, absolutul etc., iar pe de altă parte, pentru a sugera cu ajutorul lor misterul în orizontul căruia se află omul şi-şi creează cultura”⁵.

Necesitatea formală se referă, în cazul nostru, la insuficienţa structurală a spiritului care, la nivelul limbajului, se traduce prin neputinţa discursului de a-şi păstra impecabil limpezimea şi coerenţa conceptuală atunci când escaladează „piscurile” înalte ale metafizicii. Blaga numeşte mitosofie gândirea care intră în zonele metafizicului, unde sensurile, noimele şi presimţirile nu se mai lasă formulate conceptual de către filosofie. În zonele clar-obscure ale gândirii, conceptul abdică provizoriu pentru a face loc fermentaţiei mitice, filosoful devenind astfel un mitosof. Blaga recunoaşte că orice viziune metafizică ce vizează absolutul face apel, explicit sau implicit, la mitic şi magic. El refuză să creadă că marile metafizici, arhitectonic construite, pot da cunoaşterea sau revelarea absolutului, dar le recunoaşte „valabilitatea mitică”.

Remarcați, vă rog, faptul că Blaga este permanent conştient de riscurile afirmaţiilor metafizicii: „N-am trecut niciodată sub tăcere împrejurarea că noi înşine vedem în metafizica noastră mai mult o creaţie în care filosofia se îmbină cu mitul, decât o cunoaştere cu pretenţii de adecvaţie, în raport cu totalitatea ei”⁶. Filosoficul şi poeticul ca două moduri de a fi în orizontul limbajului nu se exclud unul pe celălalt. Desigur că limbajul filosofiei este unul specializat, dar diversitatea stilistică nu e, prin aceasta, exclusă, ba, dimpotrivă, e legitimă şi, în unele cazuri, implicit presupusă. Îmbinarea poeziei cu filosofia îşi păstrează legitimitatea atâta vreme cât mijloacele celei dintâi nu exclud mijloacele celei din urmă, altfel spus, când poezia nu-şi depăşeşte condiţia de instrument respectând până la capăt statutul de gazdă al filosofei. Gheorghe Vlăduţescu, în studiul amintit, îl invocă pe Platon ca fiind exemplar în acest sens. Dar, poate că cel mai recent exemplu pentru noi îl oferă Heidegger. „Înrudirea dintre filosofie şi poezie nu este un efect al identității de conţinut, ci al unui elan către totalitate şi necondiţionat care le străbate deopotrivă (…). Forme înrudite, dar originale, ele există în permanentă simultaneitate şi atingându-se în absolut, fără să se determine temporal, niciuna din ele nu este obligată să se deplaseze şi să înlocuiască pe cealaltă”⁷.

Care este înțelesul filosofic al termenilor blagieni amintiți mai devreme? În Trilogia cunoaşterii, mai cu seamă în volumul intitulat Cunoaşterea luciferică, Blaga foloseşte termenii: cunoaștere luciferică, cunoaştere paradisiacă, menţionând încă de la început că aceştia „au un sens pur simbolic”, referindu-se exclusiv la probleme de teorie a cunoaşterii, eliminând astfel orice interpretare confuză, tentată să atribuie acestor construcţii o conotaţie teologică. Blaga se arată nemulţumit de toate acele teorii ale cunoaşterii care, de la Kant încoace, iluzionate de o magie a unităţii gnoseologice, se mulţumesc să fie teorii ale faptului, îngustând astfel orizontul cognitiv şi suprimând varietatea și complexitatea de conţinut a obiectului cunoaşterii. El năzuia spre formularea unui tip de cunoaştere care să cuprindă în obiectivul ei şi lumea inepuizabilă a misterelor, care să lase loc îndoielii şi neliniştii, permiţând construirea de ipoteze. Un asemenea tip de cunoaştere este tocmai cunoaşterea luciferică, în vreme ce cunoaşterea paradisiacă desemnează orizontul epistemologic în care se înscriu teoriile „clasice” ale cunoaşterii. Ceea ce deosebeşte esenţial cele două tipuri de cunoaştere este raportarea la obiect. Cunoașterea paradisiacă este o cunoaştere al cărei obiect este dat, finit, întreg şi nealterat, având drept scop integrarea obiectului pe un plan conceptual. Este o cunoaştere ataşată şi fixată la obiect, neproblematică, având vocaţia rigorii şi certitudinii, realizându-se la nivelul logicului şi în limitele sale naturale, suficientă sieşi şi legitimându-se prin ea însăşi. Cunoaşterea paradisiacă este punctul de plecare al cunoaşterii luciferice. Cunoaşterea luciferică este, în schimb, cunoaşterea ce se detaşează de obiect, fără a-l părăsi, răpindu-i acestuia echilibrul lăuntric şi despicându-l în două: o parte care se arată (fanicul) şi o parte care se ascunde (cripticul) ca două dimensiuni ale unuia şi aceluiaşi obiect. Actul inaugural al cunoaşterii luciferice îl constituie tocmai această despicare a obiectului, a misterului latent.

De departe, poate că cea mai intrigantă formulă este cea a Marelui Anonim. Ce este acest Mare Anonim, ce semnifică el? Am fi tentaţi să vedem în Marele Anonim blagian echivalentul metafizic şi metaforic al Dumnezeului creştin, dar atributele instanţei metafizice blagiene nu sunt compatibile – ba, dimpotrivă! – cu instanţa supremă invocată de creştinism. Pentru a pricepe mai bine incompatibilitatea de care vorbesc, vă propun să aruncăm o privire exegetică asupra naturii ontologice şi cosmologice a Marelelui Anonim. Aș spune că acest din urmă termen desemnează un Dumnezeu invers. Prin modul cum creează lumea – tot o geneză inversă – Marele Anonim dă dovada unor trăsături demonice, contradictorii şi paradoxale. Potrivit lui Blaga, Marele Anonim dispune de o complexitate substanţială şi structurală maximă, având posibilitatea firească de a genera ad infinitum alţi centrii generatori, alţi „dumnezei” echivalenţi ca substanţă, structură şi putere cu „dumnezeul” iniţial, fapt care, însă, ar pune în pericol „centralismul existenţei” şi „echilibrul cosmic”. Pentru a evita cu orice chip o posibilă teoanarhie – fiecare dumnezeu creând o altă lume, autarhică şi egocentrică, care ar încerca să se substituie celorlalte – Marele Anonim anulează preventiv procesul teogonic potenţial, pulverizând actul generator în elemente inofensive, periferiale şi de maximă simplitate numite diferenţiale divine, urmând ca acestea, în virtutea posibilităţilor lor de integrare, să creeze lumea. Lumea, aşadar, nu este rezultatul unui act creator direct, al cărui resort este iubirea de făptură – aşa cum apare în teologia creştină – ci spectacolul copleşitor al unei creaţii, în mod voit mutilate şi degradate. Omul şi Dumnezeu acţionează invers proporţional: cel dintâi, în virtutea unei voinţe faustice de cunoaştere, se angajează gnoseologic în revelarea misterelor şi a Misterului ultim, iar cel din urmă, în virtutea autoconservării, se ascunde pe sine îndărătul cenzurii transcendente, zădărnicind în mod voit orice tentaţie a umanului de a converti pozitiv misterele existenţei. Un alt termen care ne reţine atenţia este acela de dogmă. Resemnificarea şi peripeţiile semantice cu care ne-a obişnuit autorul Trilogiilor nu fac câtuşi de puţin excepţie. Cuvântul dogmă prezent în ţesătura unui text filosofic contrariază pe oricare cititor speculativ, cu atât mai mult pe cel care, voind a-l lumina interpretativ (textul), foloseşte o lupă scientistă. Filosofia este în însuşi spiritul ei un demers antidogmatic. Din acest motiv, Blaga va face dintru început delimitările semantice de rigoare, luminând conotaţiile pe care le atribuie acestui termen: „Noi ne-am aşezat dintru început în afară de creştinism şi, analizând dogmaticul pe un plan mai abstract, ne-am străduit să-l privim numai din latura sa intelectuală şi metafizică. Rupând dogma de înțelesul creştin, am năzuit la analiza ei intelectuală, formală, din punct de vedere intelectual”⁸. De-a lungul istoriei, dogma este interpretată fie în sens negativ – istoricii o consideră o formulare definitivă, absolută, un fapt şi o aspiraţie unică a trecutului, criticismul kantian vede în dogmă o teză filosofică ce depăşeşte experienţa, acceptată fără un examen critic prealabil – fie în sens limitativ și unidimensional. Pentru Lucian Blaga, dogma este echivalentul intelectual al unui mister, având drept caracteristică principală paradoxia, antinomia, contradicţia. Dogma este un mod de a gândi, dar şi o metodă – înţeleasă în accepţiunea etimologică methódos, cale de urmat – în teoria cunoaşterii sale. El încearcă să transgreseze idealul metodologic impus de gânditorii moderni, cu deosebire Kant, şi să reorienteze întreaga discuţie asupra cunoaşterii. În locul distincţiei moderne sensibilitate – intelect – raţiune, aflăm distincţia dintre intelectul enstatic şi intelectul ecstatic. Celui dintâi îi corespunde cunoaşterea paradisiacă, iar celui de-al doilea, cunoaşterea luciferică.

Ce am observat din cele de mai sus? Că terminologia lui Blaga este adesea derutantă prilejuind, tocmai datorită acestui fapt, interpretări polemice. Oricine se apropie de filosofia lui Blaga va trebui, înainte de toate, să încerce în plan mental un exercițiu de demetaforizare pentru a putea surprinde, dincolo de învelișul metaforico-poetic, raţionalitatea conceptelor sale. Filosoful misterului nu poate fi citit pe genunchi sau între două semafoare, el impune prin ținuta înaltă a gândirii sale o anume postură a lecturii, una plasată mental în zona mediană dintre sacerdoțiu și reverență.

(Eseu apărut în lucrarea „Imersiuni în opera lui Lucian Blaga”, Editura Universitară București, 2023, coordonatori: Florin Lobonț, Valeriu Sofronie, Marian Vasile)