Alex. Ștefănescu 
Există o întreagă mitologie a talentului. Unii cred că dacă ai talent te poți considera norocos (ca moștenitorul unei mari averi) și că nu mai trebuie să faci nimic toată viața. Talentul lucrează pentru tine, iar ție nu-ți rămâne decât să fii aplaudat, să primești flori și să ciocnești cupe cu șampanie. Alții vin să corecteze naiv această naivitate, pretinzând că arta înseamnă unu la sută inspirație și nouăzeci și nouă la sută transpirație. În sfârșit, a apărut și atitudinea opusă, dictată de political corectness: nimeni nu trebuie considerat talentat, ca să nu se simtă jigniți cei lipsiți de talent. Nici operele literare nu pot fi ierarhizate. Dacă totuși se alcătuiește un top, în el se cuvine să figureze cărți scrise și de bărbați și de femei, și de negri și de albi, și de heterosexuali și de homosexuali. Toți autorii scriu bine – ni se spune − sau vor scrie cândva bine, nu avem voie să stabilim diferențe de valoare între ei.
În realitate, foarte puțini oameni sunt înzestrați pentru scris. Din acest punct de vedere se poate face o analogie cu raritatea norocoșilor care câștigă marele premiu la o loterie. Cine nu are talent nu are rost să se ambiționeze să devină scriitor. Dacă talent nu e, nimic nu e.
Talentul e o condiție sine qua non, dar nu e suficient. Nu e nici pe departe suficient. Trebuie îndeplinite multe alte condiții pentru a crea o literatură care să conteze. Este necesară, înainte de toate, o cultură bine însușită. De ce bine însușită? Pentru că semidoctismul este mai dizgrațios decât incultura. Sunt cazuri când ignoranța, confundabilă cu candoarea, este chiar acceptabilă, având ceva… natural. Această naturalețe se strică însă la un contact grăbit și precar cu cultura. Ca țăranii aduși la oraș de industrializarea forțată a țării în timpul lui Ceaușescu, care nici n-au rămas țărani, nici n-au devenit orășeni, autorii pe jumătate cultivați sunt dezagreabili: au complexe de inferioritate, fac paradă de cultură sau, dimpotrivă, de spirit plebeian, se pronunță cu aplomb în probleme pe care nu le înțeleg. Până și un expert în sufletul omenesc ca Marin Preda și-a pierdut firescul când a încercat să portretizeze și să analizeze filosofi. Un om cu adevărat cult este unul care și-a reconstruit simplitatea originară, la un nivel mai înalt.
În afară de talent și de o cultură bine însușită, „intrată în sânge”, este nevoie de o credință aproape religioasă în literatură, de o dorință de afirmare dusă până la spirit de sacrificiu, de rezistență psihică, de imaginație, de spirit de observație, de înțelegere a psihologiei celuilalt (pentru a prevedea reacțiile cititorului), de curiozitate intelectuală, de curaj artistic, de luciditate, de spirit critic, de o anumită cruzime în reprezentarea oamenilor (fără a ține seama de vanitatea lor), de un egoism de artist în relațiile cu cei apropiați, de exclusivitate în pasiunea pentru literatură (nu se poate face literatură în timpul liber sau după ieșirea la pensie! sau se poate face, dar fără rezultate demne de luat în seamă).
Toate aceste calități trebuie să fie active simultan. Dacă una dintre ele lipsește sau rămâne în stare latentă, întreg proiectul de a deveni un mare scriitor se prăbușește. Am în memorie sute de nume ale unor tineri talentați care ar fi putut să rămână în istoria literaturii și care n-au rămas decât în mintea mea. (Mintea mea e, din acest punct de vedere, un cimitir de talente.) Și aceasta pentru că le-au lipsit unele dintre calitățile enumerate, astfel încât talentul nu le-a folosit la nimic. Unul a înființat o firmă ca să scape de sărăcie, s-a lăsat absorbit de afaceri și a uitat de literatură. Altul a plecat în străinătate și a cheltuit mai mulți ani din viață ca să încerce să se adapteze acolo, nu s-a adaptat, s-a întors în România, nu s-a mai putut adapta nici aici și și-a renegat trecutul de scriitor. Altul s-a ocupat cu devotament, o lungă perioadă, de îngrijirea mamei lui bolnave de Alzheimer și s-a înstrăinat iremediabil de literatură. Altul, entuziasmat de succesul pe care l-a avut cu prima lui carte, publicată în ultimul an de liceu, nu s-a mai dus la facultate, nu și-a mai completat pregătirea intelectuală, s-a apucat de băut și a dispărut din raza privirii mele ca scriitor.
Cred că un om talentat are o mare responsabilitate față de talentul lui. Dumnezeu nu împarte talentul ca pe un ajutor social, tuturor, ci îi alege pe destinatarii acestui dar. Ei sunt foarte puțini, cam unul la un milion (să zicem). Un sentiment de răspundere față de oamenii talentați trebuie să aibă și cei din jurul lor. Cunosc cazul unui tânăr pe care părinții nu l-au lăsat să se devoteze literaturii (m-au acuzat și pe mine că „îi sucesc mințile băiatului”), l-au obligat să urmeze o facultate tehnică și astfel el a ratat șansa de a deveni un scriitor de prim-plan, mulțumindu-se să mai scrie câte o povestioară veselă pentru amuzamentul colegilor de serviciu. Știu ce s-a întâmplat și cu o fată foarte talentată, dar vulnerabilă din cauza sensibilității ei, care s-a măritat cu un bărbat prozaic și posesiv: și-a pierdut strălucirea, a devenit o gospodină care noaptea, când toți ai casei dorm, își prinde capul în mâini și plânge.
Dacă avem în familie un om talentat trebuie să știm că el este nu numai al nostru, ci și al țării, așa cum un tablou de Grigorescu, chiar dacă este proprietatea noastră, este înregistrat ca făcând parte și din patrimoniul cultural al României și nu avem voie să-l zgâriem sau să-l mâzgălim.
