Cuvinte despre Albert Thibaudet

Criticul literar francez Albert Thibaudet, un elev al lui Henri Bergson, cu care a studiat filosofia la liceu, este una din cele mai importante figuri ale criticii literare din istoria literaturii franceze. Născut în anul 1874 el a murit în 1936, și a lăsat după el un imens șantier neterminat, celebra sa Histoire de la littérature française de 1789 à nos jours¹ (Istoria literaturii franceze din 1795 pînă în zilele noastre, editată postum, de altfel subtitlul Istoriei literaturii române de la origini pînă în prezent nu este decât un omagiu adus acestui mare critic francez, a cărui amprentă indeletabilă se mai simte și în zilele noastre. Istoria literaturii italiene a lui Francesco de Sanctis nu-și propunea să aducă la zi istoria acestei literaturi europene ci se rezuma la perioada clasică a ei. În același an, în Revista Fundațiilor Regale, Mihail Sebastian² a publicat un text semnificativ, intitulat chiar Notă despre Albert Thibaudet, în care va compara stilul foarte special al criticului literar cu cel al naturalistului Lineé, mania lui fundamentală fiind cea a clasificării, de altfel el era recunoscut pentru abilitatea sa de a trata autorii operelor literare ca fiind membri unor generații și nu pornind de la apartenența lor la curente literare sau mișcări estetice, cum se procedase până la el. El credea că ar fi cam trei generații literare într-un secol, că perioada de hegemonie a lor durează aproape 30 de ani, deși evoluția literaturii s-a accelerat în ultima vreme când o generație literară apare cam o dată la fiecare zece ani. De fapt, Albert Thibaudet venea înspre literatură dinspre geografie, chiar Mihail Sebastian amintește chiar un eseu cu un puternic conținut programatic, publicat în N.R.F. în aprilie 1929, intitulat Pour la geographie littéraire, iar acest interes i-a însoțit întreaga operă, căci foarte puțini critici literari erau conștienți de modul în care opera literară era influențată de timpul, locul și circumstanțele în care ea a fost creată. Sigur, ne vine imediat în minte Hypollite Taine, cu trinomul său, mediul, rasa și momentul, cel ce avea o influență majoră asupra operei de artă, care, la noi, a avut o puternică influență asupra teoriei lui E, Lovinescu a mutației valorilor estetice, dar și postfața Istoriei literaturii lui G. Călinescu³, iar dacă ne apropiem de prezent, cărțile consacrate de Cornel Ungureanu din seria Geografiilor literare, nu nunai din literatura română, ci și din zona așa numită mitteleuropeană, din zona periferiilor, Serbia, Croația, Transilvania etc. Albert Thibaudet nu a fost de la început profesor de literatură franceză la Universitatea din Geneva, ci a predat la mai multe licee. Cronicile și recenziile au apărut inițial în Nouvelle Revue Française și au fost ulterior adunate în mai multe volume de Reflecții asupra literaturii, criticii literare sau romanului. Primul studiu care l-a adus în atenția contemporanilor apărut în anul 1912 a fost consacrat lui Stephane Mallarmé, La Poésie de Stéphane Mallarmé. Zece ani mai târziu autorul a publicat unul din cele mai influente studii moderne asupra operei lui Gustave Flaubert, apoi au urmat și alte volume sau monografii în care criticul analizează operele unor mari scriitori francezi, este vorba despre Paul Valéry, Fromentin, Amiel, Verlaine, dar va publica și o carte despre Stendhal in 1931. Opera sa principală rămâne însă Fiziologia criticii⁴, care aduna un set de șase conferințe publice, ținute în 1922 la Théâtre du Vieux-Colombier, și care au fost adunate într-un unic volum în anul 1930. Ele au influențat foarte mult evoluția eseului critic nu doar în spațiul culturii franceze ci în cel mult mai larg, al culturii europene, dar traducerea lor în limba română a întîrziat 36 de ani, apărând la Editura pentru Literatură Universală abia în anul 1966, în traducerea lui Savin Bratu⁵, cel care avea să-l includă și într-o istorie a criticii franceze sui-generis, intitulată De la Sainte-Beuve la Noua Critică. De fapt, Albert Thibaudet va conferi ceva mai multă rigoare lecturii de tip impresionist al lui Sainte-Beuve, transformând impresiilor acestuia din seria Causeriilor de Luni în structuri argumentative care aveau un plus de rigoare academică, și respectau o logică argumentativă fermă a demonstrației. Albert Thibaudet a pledat tot timpul pentru critica universitară, susținînd cu tărie ideea profesionalizării domeniului, rădăcinile ei stăteau în generația de profesori din perioada 1830, François Guizot, Victor Cousin, și Abel-François Villemain, la care se adăugau alți tineri care profesau jurnalismul cultural, avându-i drept precursori pe Diderot și Voltaire, mai ales în zona scrierilor lor pamfletare. Critica academică era exemplificată de Albert Thibaudet prin Désiré Nisard, director al Școlii Normale Superioare din 1857 pînă în 1867, demolat de un romancier francez contemporan, în vreme ce critica jurnalistică era cel mai bine ilustrată în textele lui Sainte-Beuve, cel care avea să-l scoată prin biografismul lui complet din sărite pe Marcel Proust⁶, autorul eseului Contre Sainte-Beuve. Nu-i deloc greu de înțeles de ce un autor contemporan francez, Eric Chevillard a publicat în 2006 un roman cu titlul Démolir Nisard, Să-l demolăm pe Nisard. Eseul critic, piesa de bază a criticii literare, avea pentru Albert Thibaudet o pronunțată valoare și importanță istorică și se năștea tocmai prin interacțiunea a două atitudini complet opuse. În concepția lui Thibaudet, rădăcina dublă a eseului critic, care se naște atât din critica academică cât și din cea foletonistă îi dădea cititorului garanția că acesta trebuie să fie exact forma lui potrivită de manifestare. Mai toate volumele ale nu vor abandona această înrudire cu eseul critic, iar eseurile sale sunt de obicei o înșiruire a unui număr limitat de puncte de vedere aplicate unui număr variabil de autori sau critici dar destul de bine contextualizați din perspectivă istorică. În ele Albert Thibaudet trimite săgeți otrăvite multora dintre contemporanii săi colegi de breaslă sau chiar predecesorilor, printre cei vizați se numărau Émile Faguet, Jules Lemaître, și Ferdinand Brunetière, dar uneori îi citează sau le împărtășește opiniile mai ales când aceștia vorbesc despre autori clasici de talia unui Montaigne, și de obicei adoptă un ton destul de amical când discută felul în care aceștia surprind elemente care țin de natura criticii sociale sau a schimbărilor necesare în evoluția unor opinii față de fenomene care țin de trecut. Cu toate acestea Thibaudet nu va abandona niciodată eseul conversațional, care își găsește în ironie personajul principal, iar adesea criticul recurge la forme colocviale. În mod evident modelul său sunt Eseurile lui Montaigne⁷, despre care Thibaudet a scris că acestea s-au născut după ce autorul și-a pierdut pe principalul său amic de conversație, Étienne de La Boétie, a trebuit să scrie despre totul și nimic, dar mai presus de toate despre el, pentru a scăpa de tensiunile provocate de stilul său de viață destul de auster. Din acest monolog dialogal, când cititorul este ales drept interlocutor a derivat și tipul său de eseu critic, în limba franceză eseu însemnînd și tentativă sau încercare sau schiță. De aici a rezultat relația dintre critică, eseu și tonul conversațional, expusă în Fiziologia criticii.

Prima generație de critici literari români care au absorbit influența lui Albert Thibaudet este cea de la revista Viața Românească, de fapt nu-i chiar o generație întreagă, este vorba de un singur critic literar, Garabet Ibrăileanu. Romanul românesc nu a pășit cu dreptul, nu a avut un public încă de la primele sale tentative de a ocupa un loc central în spațiul literaturii române. De la primele cabinete de lectură, Paul Cornea fiind primul cercetător român ce a studiat cu minuţie cataloagele acestor proto-biblioteci publice, până la apariţia în epoca interbelică a unui set de romane cu tematică foarte variată, toate acestea au condus în timp la educarea gustului unei categorii speciale de cititori, cititorul de romane. Nu voi sociologiza, glosând pe marginea temei, deşi un profil al cititorului român de romane încă nu a fost schiţat. Şi nici nu ştiu dacă acest lucru este posibil. G. Ibrăileanu însuşi face acest lucru într-un articol dedicat lui Tolstoi⁸, discriminând între cititorii ruşi, francezi şi englezi. Construcţia unui roman trebuie să ţină seamă de acest model teoretic de interpretare, căci, aşa cum ne învaţă Umberto Eco⁹ în eseul Lector in fabula, fiecare text îşi prevede cititorul, iar fiecare autor îşi construieşte imaginea propriului Cititor Model. Acesta din urmă, o utopie semiotică, este alcătuit dintr-un ,,ansamblu de condiţii de succes stabilite în mod textual, care trebuie să fie satisfăcute pentru ca un text să fie deplin actualizat în conţinutul său potenţial”.

Tipurile de cititori, schiţate de G. Ibrăileanu, ar trebui să influenţeze tipurile de roman produse de fiecare rasă în parte, dacă luăm în calcul teoriile lui Hypollite Taine, cititorul tipului galic este ,,parizianul grăbit şi nervos”, echilibratul anglo-saxon are vremea, răbdarea şi plăcerea de a citi miile de pagini din Dickens, pe când cititorul rus,,locuitorul foarte puţin grăbit al marei şi primitivei Rusii” suportă îngrămădirea detaliilor şi concentrarea mai multor romane în unul singur. Ideile lui G. Ibrăileanu pot avea ca sursă studiul lui Al. Thibaudet¹⁰, Cititorul de romane, care avea să fie un izvor la fel de important pentru publicarea deja citatului eseu al lui Mihai Ralea¹¹, De ce nu avem roman?. Când scrie în 1933 romanul Adela, G. Ibrăileanu porneşte de la un construct mental al Cititorului său Model, pe care am încercat să-l surprindem cu un alt prilej. În fine, modelul manolescian datorează în egală măsură și studiului lui Albert Thibaudet și cel al lui Garabet Ibrăileanu, evident în ordinea cronologică a publicării celor două texte.

Un alt exemplu, poate la fel de bun, este articolul consacrat influenței franceze asupra culturii românești, în eseul lui G. Ibrăileanu¹², Influențe străine și realități naționale, în care după ce trece prin influența lui Hugo și Lamartine asupra poeziei pașoptiste, criticul literar va ajunge la o dezbatere despre influența lui Baudelaire, de altfel criticul nu era la prima sa intervenție, în Note și impresii pe marginea cărților, care alături de foiletoanele lui Gherea din Critice, și apoi trecând prin baletul impresionist al lui E. Lovinescu din Pași pe nisip sau de ciclul de eseuri ale lui Paul Zarifopol consacrat palpării ideilor gingașe, o formă ceva mai suavă, mai literară constituie primele noastre foiletoane critice în sens modern, în sensul inventat de Sainte-Beuve și redefinit de Al. Thibaudet, și apoi emulat de o serie întreagă de alți critici cum ar fi Valeriu Cristea, Lucian Raicu, N. Manolescu, E. Simion, etc. În acest studiu după ce enumeră trăsăturile țărănismului literar din literatura română, excluzându-i pe Sadoveanu sau pe Creangă din această categorie, G. Ibrăileanu îi va contrapune chiar modelul poeziei lui Baudelaire, preluat și prin viziunea monografiei lui Albert Thibaudet. Criticul român va cita chiar opinia acestuia dintr-un studiu inclus în volumul Interiéurs, unul dintre cele mai elogioase din cele scrise despre autorul Florilor răului. Criticul literar francez nu putea fi contestat căci acesta avea în plus atuul de a-i fi înțeles în profunzime pe Proust, pe Valéry etc., şi deci nu putea fi recuzat.

Bref, Albert Thibaudet afirma că întreaga poezie franceză dinainte de Charles Baudelaire, pe care o denumea “poezie eternă”, poezie “de prototip homeric”, “şi-a întors spatele de la rafinamentele şi complexităţile urbane”. Din acest motiv, Lamartine, ar fi “un mare poet aryan” care “din punct de vedere poetic a trăit în familia, sentimentele aerate şi luminoase, plenitudinea solidă şi sănătoasă a florilor şi a fructelor, a corpurilor şi a sufletelor.” De asemenea Victor Hugo, adaugă criticul, „a strălucit de sănătate, de natură exuberantă şi directă”. Baudelaire însă va fi primul poet al civilizaţiei urbane, care are un singur precursor de geniu căruia îi găseşte totuşi un precursor în persoana lui Alfred de Musset, iar aici G.Ibrăileanu evocă și opinia lui Taine, care vedea în Paris orașul cel mai indicat pentru nașterea acestui tip nou de poezie, iar în Musset, un poet al Parisului și nu unul al eternului omenesc: „Londra, zice Taine, e un rendez-vous de afaceri; oamenii de lume trăiesc, se amuză şi primesc la ţară.”

În Franţa, urmează același Hypollite Taine, viaţa e concentrată în Paris. Şi Parisul nu este numai un oraş, o capitală. Parizienii sunt membrii unui trib aparte: “Sunt două popoare în Franţa: provincia şi Parisul”. Iar Musset este poetul național al poporului numit Paris. Parizienii au dezvoltat în veacul al XIX-lea mai multe stări de suflet “necunoscute părinţilor lor… care pînă acum păreau străine rasei”. Taine zugrăveşte pe larg viaţa aceasta unică a Parisului, în care “visurile, teoriile, fanteziile, poftele fără noimă, poetice şi bolnăvicioase, se îngrămădesc şi se alungă unele pe altele ca nişte nouri…” (…)“Iată lumea pentru care scria Alfred de Musset; pe el trebuie să-l citeşti în acest Paris. Să-l citeşti? Îl ştim toţi pe de rost… El a murit, dar ni se pare că-l auzim vorbind în fiecare zi. O causerie între artişti care fac glume într-un atelier, o fată frumoasă care se apleacă la teatru pe marginea lojei, o stradă spălată de ploaie, în care luceşte caldarâmul înnegrit… totul ni-l face prezent şi parcă viu a doua oară […] Ieşim la miezul nopţii din teatrul unde el asculta pe Malibran, şi intrăm în strada aceea lugubră Moulins, unde, pe un pat cu plată, Rolla al său a venit să doarmă şi să moară…” etc.
Opiniile lui Taine și cele ale lui Thibaudet nu coincid decât într-o privință, în recunoașterea faptului că poporul Parisului, care număra patru milioane de suflete, este unic în Europa: “Capitala Paris are în veacul al XIX-lea în Europa şi în lume aceeaşi situaţie ca şi curtea lui Louis XIV în veacul al XVIII-lea. El nu e singura capitală, nici cea mai mare, nici cea mai bogată, el cedează în cantitate altor metropole; dar el e singura în care omul trăieşte profund viaţa proprie a unei mari capitale…”(…)“După cum viaţa de curte a produs în veacul al XVII-lea o poezie psihologică, tot aşa, era natural ca viaţa unei mari capitale să producă în veacul al XIX-lea o poezie…”(…)“Aceasta e poezia care începe oarecum cu Musset şi-şi găseşte desăvârşirea – în măsura în care poate fi vorba de desăvârşire – în Baudelaire.” Numai o singură capitală a lumii, crede Thibaudet, “a mai realizat plenitudinea vieţii urbane”, şi anume Roma, care a creat şi ea “o poezie urbană originală, autohtonă, satira, -satira tota nostra”.
Poezia lui Charles Baudelaire, pornind de toate aceste premise era ferm convins Albert Thibaudet, nu se putea naşte decât în Paris. Acest critic arată că totul – peisajul, amorul, femeia din Baudelaire – este condiţionat de Paris, şi nu se poate înţelege fără Paris. “Din toate capitalele, numai Parisul le va produce ca un fruct natural”, zice Thibaudet. “Acest oraş, ca şi sufletul poetului, este o durată, o formă inveterată a vieţii, o memorie.” Poezia lui Baudelaire “aparține în întregime a Parisului. Ea corespunde la o rafinare – numiţi-o bolnăvicioasă, dacă voiţi – de civilizaţie într-o ţară veche”.(…) “Această viaţă artificială pusă pentru întîia oară în lumină şi exprimată de un poet conştient, a dat Les Fleurs du Mal şi Le Spleen de Paris.”(…) “Cu Baudelaire a trebuit de privit în faţă adevărul, de considerat formele corupte… pe care le ia amorul într-un mare oraş vechi şi inteligent.” “Toate aceste Fleurs du Mal, tot acest Spleen de Paris se învârtesc în jurul unei anumite forme a amorului, aceea care aparţine în special unui oraş mare şi care e, să vorbim curat, prostituţia.”

Dar dintr-o pudoare exagerată, Albert Thibaudet ține să sublinieze totuși că aceasta nu înseamnă că în Paris nu există şi amor curat, de factură romantică sau melodramatică. Apoi Thibaudet aduce o serie de argumente biografice pentru a-și susține teza invocând faptul că “o mulatresă stupidă, viţioasă, alcoolică a fost tovarăşa vieţii lui, inspiratoarea unora din cele mai frumoase versuri ale sale.”(…)“Baudelaire o scosese pe Jeanne Duval din prostituţia pariziană ca pe un idol african.”(…)“ Acest poet al Parisului e un copil al Parisului… El a îndreptat lumina critică asupra lui însuşi, asupra noastră, asupra oraşului său, asupra Oraşului, şi Muza lui bolnavă, conştientă şi tristă, se ridică, de pe colina lui Rastignac, deasupra poporului de patru milioane de suflete.”

Criticul ajunge însă la cestiune, raporturile dintre P aris și București, între cultura și civilizația franceză și imitația ei calpă din România, și susține ideea că noi nu avem un mediu urban propice dezvoltării unei poezii baudelairiene ci uneia pseudo-baudelairiene, argumentând că deși este un mare iubitor de Anatole France și de Proust nu crede că vreun scriitor român îi va putea vreodată egala, dat fiind că cei doi scriitori francezi sunt totuși produsele unei culturi care purta amprenta unui mediu saturat de cultură și civilizație și care s-a dezvoltat din legătura cu cultura greco-latină și dintr-un rafinament care lipsea cu desăvârșire culturii române, încât autorul se întreba, pe bună dreptate, dacă un La Rochefoucauld¹³ și-ar mai fi putut scrie Maximele sale dacă în loc să locuiască la Paris ar fi stat la Iași, iar răspunsul negativ i se pare cel mai onest. Teoria lui G. Ibrăileanu o contrazice subtil, nuanțat și eficient, pe cea a lui E.Lovinescu, de altfel cei doi critici aveau idei cam diferite în privința modului în care societatea românească prelua formele sau fondul european, deși face o observație destul de interesantă, subliniind faptul că odată cu trecerea timpului formele se umplu cu fond, astfel fudulia Ziței Țîrcădău de a vorbi limba franceză se va transforma în timp în cunoașterea limbii, fiica ei o va vorbi perfect, în vreme ce nepoata ei îl va citi pe Anatole France în original.

Sigur, aceste note de lectură ale lui Albert Thibaudet au lăsat o amprentă ușor de recunoscut în momentul în care parcurgem studiul lui G. Ibrăileanu¹⁴ din Note pe marginea cărților, consacrat volumului Les fleurs du mal, unul din cele mai articulate studii cu tentă biografică de la noi, din care nu lipsesc temele favorite ale celor care se vor opri asupra poeticii lui Baudelaire ceva mai tîrziu, mă gândesc în primul rând la eseiști ca B. Fondane sau E.M. Cioran, cei care vor reveni de mai multe ori asupra valorii plictiselii sau urâtului ( în limba franceză, ennui) în textele lor. Plictiseala aceasta a lui Baudelaire este comparată pe rând cu cea a lui Maupassant, care striga că ar dori ca lumea să se schimbe pentru el, sau a lui Nietzsche, cel care va valoriza bestia blondă, în care Hitler și adepții lui au văzut o prefigurare a omului arian german. Din plictiseală Baudelaire va recurge la hașiș și va descoperi în anormalitate un colac de salvare, criticul fiind destul de greu de convins că poetul cunoștea cu adevărat iubirea de factură romantică, pentru el femeia fiind mai curând un rezervor de senzații decât un potir, un receptacul al iubirii caste și nevinovate.

Albert Thibaudet își construiește judecățile critice pornind de la citat, de la elementul particular pe care îl va organiza mai apoi într-o structură în care judecata de tip general, cu reazem în filozofie sau estetică, sinteza critică joacă un rol esențial, astfel încât exemplul cel mai mărunt devine o simplă ilustrare a legii generale, dar toate aceste demonstrații sunt închise în cel mai eseistic dintre stilurile cu putință, pentru a nu-l plictisi pe cititor și a-i capta bunăvoința. Din acest motiv critica lui Albert Thibaudet nu pare nici prea erudită, nici prea sentențioasă, nu este adeptul criticii judecătorești, cum era în epoca Junimii din Iași, Titu Maiorescu. Prin această jucată spontaneitate critica lui nu trădează nici un efort de articulare, pare un simplu joc al minții iar acest caracter oarecum facil îi ușurează chiar efortul de interpretare, descris printre alții de Umberto Eco în Lector in fabula, cititorului, care poate descoperi în textele lui Thibaudet, modul în care microcosmosul alcătuit din mecanismele operei are o reverberație dar în actul evaluării esențială pentru Albert Thibaudet rămâne judecata de gust centrată pe un anume nucleu inefabil al operei, concept preluat de G. Călinescu cu referire la istoria literaturii definită drept știință inefabilă și sinteză epică. Albert Thibaudet a respins modelul ternar al criticii judecătorești sau ex-cathedratice, care includea un șir de trei operaţii succesive: judecare, clasificare, explicare. Acesta ar constitui în opinia lui Albert Thibaudet, modelul didactic al criticii literare, pe care-l aplică şi profesorul de literatură la cursuri. “Un astfel de critic – zice el – e înainte de toate judecător, şade la un pupitru înalt de la care vorbeşte, proclamă, conchide, decide.” Asemenea judecăți presupun însă o precizie științifică, critica literară depinde de un nucleu greu de aproximat prin cunoașterea de tip luciferic, despre care vorbește Lucian Blaga în teoria sa despre metaforă. Pentru Albert Thibaudet ingredientul esențial al criticii este gustul: “În critică să aveţi gust şi restul, dacă nu tot, măcar o parte, va veni de la sine”. Folosindu-se de comparația criticului cu un procuror general care își va consacra eforturile comparării unor probe Albert Thibaudet va explicita rolul criticii literare stabilind exact rolul acesteia în societate: „Un bun critic, aidoma unui judecător sau procuror general, caută să pătrundă în sentimentele părţilor şi ale avocaţilor lor; să vadă ce e exagerere şi ce e meşteşug în pledoariile acestora”. Pornind de la definiția lui Bergson dată comicului, du mecanique plaque sur le vivant, criticul ajunge la concluzia că misiunea esențială a criticii este cea de-a apăra spiritul de automatisme. Dar pentru aceasta ar trebui să fie capabilă să-și evite propriile automatisme, adică “mania certitudinii”, în critica dogmatică, judecătorească, ştiinţifică, şi “mania incertitudinii”, în critica relativistă, impresionistă. Poate din acest motiv singurul nucleu adevărat al criticii literare este chiar maieutica socratică, arta moșirii ideilor, metoda dialectică, prin care filosoful antic pornind întotdeauna de la premisa neștiinței totale ajungea la adevăr. Cu toate acestea, întemeierea criticii pe “gust” nu exclude sau nu anihilează “judecata” critică. Chiar dacă criticii resimt absența unui Cod Literar care să îngăduie judecăți de valoare fixe, echivalentul celebrului cod napoleonian care s-a bucurat de faimă și în dreptul civil românesc, există la dispoziția oricărui critic un soi de “jurisprudenţă literară” care exclude capriciul. Dacă nu sînt legi în literatură măcar există niște norme sau cutume de judecată. Numai că “în materie literară judecata singură nu întemeiază nimic. Judecata este o determinare a raţiunii, şi nu raţiunea apreciază operele literare, ci o stare particulară a sensibilităţii, care se numeşte gust”.

Modelul acesta thibaudetian al criticii a avut numeroase ecouri și la noi și a stârnit numeroase dispute privind dezbaterea statutului special al cronicarului sau criticului literar universitar, îmi vin în minte doar două exemple, o conferință susținută la Radio de Octav Șuluțiu¹⁵, intitulată Între cronică și critica literară și mai multe teme manolesciene, criticul literar, care la origine a fost și un cronicar de succes, se transformă în avocat pledant, scoțând în evidență valențele acestui tip aparte de critică, mă refer la critica de întâmpinare sau la cronicăria literară în texte cum ar fi tema Despre cronica literară, în care sunt chemaţi la bară ca să depună mărturie favorabilă E. Lovinescu şi Robert Kanters, astfel N. Manolescu era ferm convins credea că cronicarul este Cenuşăreasa criticii, în timp ce R. Kanters îl compara chiar cu Şeherezada, apoi în Profesori şi artişti şi Căutarea lui Avveroes, două dialoguri în stilul Paşilor pe nisip ai lui E. Lovinescu, în care N.M. se va strădui să scoată în evidenţă cu ajutorul maieuticii literare rolul exact al fiecărei categorii în parte, N. Manolescu încercând practic să sistematizeze cele trei tipuri de critică propuse de Albert Thibaudet, orală, profesională şi artistică într- o structură binară, în critica profesorală şi cea artistică. Pentru a ieşi din dilema de a fi introdus în una din cele două categorii, criticul recurge la metafora împrumutată dintr-o povestire a lui Borges, Căutarea lui Avveroes, căci orice critic trebuie să aibă contact cu o operă în care să se poată proiecta. Critica literară nu înseamnă doar căutarea în sine, un simplu quest spiritual, ci chiar puterea de a duce această căutare la bun sfârșit. Sigur, există și exemple contrare, cum ar fi cel al lui Tudor Vianu, cel care la un moment dat, pe parcursul carierei sale a ales să practice doar critica universitară, să-și dedice timpul scrierii unui tratat de Estetică, asumându-și o poziție relativ marginală în câmpul literaturii active. Nici Thibaudet, nici N. Manolescu nu oferă soluții definitive, fiecare tânăr critic literar poate apuca pe o cale sau alta, în funcție de aprehensiuni sau de talentul propriu, în materie de critică literară nimeni nu este profet în acest domeniu.

Marele critic francez Albert Thibaudet¹⁶ comparase deja opera lui Marcel Proust cu cea a lui Saint-Simon şi cu cea a lui Montaigne, integrându-i opera în tradiţia literaturii franceze iar ideea sa a fost preluată de mai mulţi comentatori români, printre ei numărându-se şi Anton Holban, Eugen Ionescu sau Mihail Sebastian.

Lista criticilor sau scriitorilor români care au suferit influența lui Albert Thibaudet este cu toate acestea mult, mult mai lungă, pe ea se pot strânge zeci de nume importante ale culturii române, Paul Zarifopol îl citează pe Albert Thibaudet în legătură cu Marcel Proust¹⁷, articolul acestuia despre inserția romancierului francez într-o tradiție a literelor belle franceze, Marcel Proust și tradiția franceză, tradus ceva mai târziu și inclus în Fiziologia criticii, producând o vie emoție în rândul proustienilor români care fac adesea referire la el, în frunte cu tânărul Eugen Ionescu¹⁸, cel care preia aproape mot-a-mot judecățile bătrânului critic francez în eseul său intitulat chiar așa, Inserarea lui Proust în tradiția franceză. Cu toate acestea E. Ionescu va lărgi puțin aria acestei tradiții, citându-l pe Benjamin Cremieux care îi indica printre epigonii lui Proust pe Drieu de la Rochelle, Léon Pierre-Quint, André Maurois, Maurice Datz sau Phillipe Soupault. În materie de predecesori lista este puțin mai lungă, pe ea vor fi înghesuite exemple din zone diferite, destul de eclectice în materie de genuri sau specii literare, pe această listă intră în opinia tânărului cronicar literar E.Ionescu romanul Adolphe a lui Benjamin Constant, comparat de un critic francez, nenumit în text, cu Un amour de Swann, O dragoste a lui Swann, un roman al lui Stendhal, Dominique de Fromentin sau Prințesa de Cleves a doamnei de Lafayette, dar și jurnalul lui Amiel, sau tragediile lui Racine. În mod cu totul și cu totul paradoxal, E. Ionescu îl lasă pe dinafară pe Gustave Flaubert, deși Marcel Proust însuși într-unul dintre eseurile sale recunoștea deschis că și-a potrivit stilul după metronomul dat de cadența frazei narative a acestuia. Numele lui Al. Thibaudet este amintit în același text pentru că a avut o tentativă de a-i reda cetățenia franceză cosmopolitului poet al poeziei încifrate și codate, Stephane Mallarmé, considerând că poezia pură și, totodată, poezia lui Paul Valéry reprezintă chiar una dintre extremitățile unei lungi tradiții literare franceze, care-și are rădăcinile în teatrul lui Racine, în vreme ce Proust ar reprezenta chiar cealaltă ramură a acestui falnic arbore literar. Pe aceeași filieră a comparației, relativ bogată în semnificații, va merge și un marcant critic literar contemporan, Lucian Raicu¹⁹, care fusese mai degrabă preocupat în tinerețe de literatura rusă, dovada cea mai bună fiind studiul său admirabil despre opera lui Gogol sau cel despre jurnalul lui Lev Tolstoi, înclus printre cele patru eseuri din Calea de acces. Lucian Raicu, de data aceasta inserat la propriu în mediul cultural francez se va opri asupra relației dintre Proust și Saint-Simon în textul unui foileton, trimis inițial postului de radio Radio France International, ce a difuzat un serial de teme franceze în perioada cât acesta va locui în Paris, din 1984 pînă la moartea sa din 2007, inserat într-un volum francez, O sută de scrisori din Paris²⁰, va continua comparația începută de Thibaudet și continuată de Eugen Ionescu, cea dintre Marcel Proust, din care citește aproximativ o sută de pagini, și Saint-Simon, dar de data aceasta nu printr-o relectură sau răs-lectură ci printr-o audiție a Memoriilor lui Saint-Simon, textul fiind înregistrat pe casete audio, azi probabil dacă ar fi trăit ar fi avut la dispoziție un audio-book. Eugen Ionescu se va referi la Albert Thibaudet și într-un eseu separat consacrat poeziei moderne, recte celei scrise de Paul Valéry în care va cita o celebră definiție a acestuia din monografia consacrată lui Stephane Mallarmé, în care vorbea despre gradele diferite de tăcere din poezia acestuia, va cita într-un eseu consacrat Vocabularului criticii ceea ce Albert Thibaudet numea cultura combatantă, adică partizană, dar citează și distincția între critica numită de francez jurnalistică, apanajul cronicarilor literari, și cea academică, într-o recenzie consacrată unei cărți scrise de Lucian Boz despre Eminescu.

E. Lovinescu, care își dăduse doctoratul la Paris cu Emile Faguet, a dat și el o atenție deosebită acestui câmp, pe parcursul operei sale el citează de mai multe ori numele lui Al. Thibaudet, dar în contexte diferite. Întâlnirea cu critica lui E. Faguet, restituită doar parțial cititorului român într-o selecție destul de sumară de Al. Tudorică²¹, este descrisă în prima parte a Memoriilor sale drept o experiență absolut specială, cu o valoare spirituală cathartică: “De m-aş îndoi despre vocaţia mea critică, nu sub raportul calităţii, unde îndoielile subzistă întotdeauna, ci al fatalităţii ei, faptul că cea mai puternică emoţie literară n-am resimţit-o din contactul unei opere de imaginaţie, ci al unei opere critice constituie indiciul unei îndrumări precise. Copil aproape, când am dat peste seria de articole ale lui Emile Faguet din Revue bleue (Renan, Balzac, Taine, Maupassant etc., ce aveau să formeze mai târziu materia celor cinci volume de Propos littéraires), am simţit vertigiul unui gol luminat de o bruscă ploaie siderală. Violenţa impresiei a fost atât de puternică încât mi-a anulat toate facultăţile începînde ale spiritului critic” (din Memorii, I, cap. X)”.

Arareori în literatura română o influență literară străină a fost asumată atât de plenar, cu atâta sinceritate, de cele mai multe ori ea fiind resimțită în termenii a ceea ce Harold Bloom²² denumea „angoasa influenței”, adică un soi de experiență destul de apăsătoare. Din nefericire însă cei doi critici aveau structuri sufletești complet opuse și se formaseră în medii foarte diferite, Al. Thibaudet era totuși un abil cartograf sau un adept al geografiilor literare, în vreme ce E. Lovinescu vine în Pași pe nisip cu tot instrumentarul criticii impresioniste a lui Emile Faguet, îmblânzit mai tîrziu în istoria sa literară, prin grila istorismului lui G. Lanson sau cea a lui F. Brunettière, iar în Istoria civilizației române moderne și în teoria mutației valorilor estetice prin ideologia ceva mai psihologizantă a lui Gabriel Tarde dar preluând și ideea influenței mediului, rasei sau momentului din Originea operei de artă²³, tratatul de estetică scris de Hypollite Taine, combinată cu ceva rudimente de gândire de sociologie culturală, de la Emile Durckheim cetire, care la noi a avut un singur elev de geniu, pe Dumitru Drăghicescu, primul nostru doctor în sociologie la Paris, autorul unei cărți memorabile, Din psihologia poporului român. E. Simion²⁴ în cea mai articulată monografie a operei lovinesciene up to date, E. Lovinescu, scepticul mântuit, va relua o tipologie a simbolismului, propusă de Albert Thibaudet în istoria literaturii franceze, rămasă neterminată, doar pentru a demonstra cât de tare E. Lovinescu se va abate de la aceasta în istoria sa literară proprie, deci teoriile lovinesciene sunt pur și simplu construite în răspăr cu posibilul model francez.

Abia criticii care îi vor urma, Șerban Cioculescu și Pompiliu Constantinescu, porecliți în epocă dioscurii lui E. Lovinescu aveau să dea o atenție mai mare operei lui Albert Thibaudet. Să punem în discuție doar cazul lui Pompiliu Constantinescu. Acesta a făcut o selecție din cele aproximativ 13 volume de causeries sau portrete literare, publicate de Sainte-Beuve, pe care le-a prezentat și introdus ulterior publicului din România într-o antologie care purta titlul Pagini de critică, publicat în anul 1940. Specia esențială a acestui tip de critică, foiletonul, nu exclude nici elemementele de istorie literară sau afilierile generaționale, nu omite demersurile de ordin comparatist: „Nu credem că foiletoniştii contemporani, care sunt într-adevăr şi critici, ar fi inferiori criticii formale, filologice, practicate de respectabili erudiţi ai Renaşterii: oare marea operă a lui Sainte-Beuve, comparată cu o sumă a criticii moderne, nu e alcătuită dintr-un lanţ de foiletoane?” (Critică şi foiletonism). P. Constantinescu credea că-n materie de critică literară, Sainte-Beuve, Ferdinand Brunetière fuseseră doar nişte „mari iluzionişti, creatori de sisteme”; contemporanii Albert Thibaudet, Ramon Fernandez, Benjamin Crémieux, Leon Pierre Quint, René Lalou, Edmond Jaloux toți cei citați, după cum observă în text chiar P. Constantinescu, acestea „explică frumosul expresiv, fără canoane, fără subterfugii sentimentale şi de fantezie„. De aprecieri superlative se bucură însă dintre toți criticii literari francezi enumerați în articolul consacrat evoluției foiletonului critic doar Albert Thibaudet. Pompiliu Constantinescu a citit foarte multe texte scrise de Emile Faguet, Paul Souday, Remy de Gourmont şi ceilalţi, iar aceste lecturi și-au pus amprenta și pe stilul acestui dioscur al mentorului cenaclului Sburătorul, E. Lovinescu.

Șerban Cioculescu, la rândul său, un francofil declarat și înrăit, a acordat și el o atenție cu totul și cu totul specială acestei influențe a criticii literare franceze, de altfel doctoratul său la Paris viza chiar critica lui Emile Brunettière, de fapt el continua eforturile lui E. Lovinescu de a studia monografic un mare critic francez, poate că ar fi chiar interesant de restituit cititorilor, în ediții bilingve, cele două studii, să nu uităm că doar după câteva decenii Adrian Marino²⁵ va acorda o atenție specială operei unui dintre cei mai mari comparatiști ai lumii, René Etiemble, într-un volum intitulat chiar Etiemble ou le comparatisme militante.

În textele consacrate criticii literare adunate într-un volum antologic intitulat Medalioane franceze, Șerban Cioculescu²⁶ se va ocupa pe rând de autori precum Sainte-Beuve sau Ferdinand Brunettière dar să se ocupe mai puțin de Albert Thibaudet. Cu toate acestea într-un articol din revista România literară Gheorghe Grigurcu nu pregetă să-i compare pe cei doi, subliniind că rolul pe care Thibaudet l-a jucat pentru receptarea poeziei lui Stephane Mallarmé ar putea fi echivalat cu cel pe care monografia critică a lui Șerban Cioculescu a jucat-o în cazul poeziei lui Tudor Arghezi. Un alt dioscur lovinescian, Perpessicius²⁷ ar putea fi citat pentru antologia de critică literară franceză, pe care a îngrijit-o în anul 1976, intitulată De la Chateaubriand la Mallarmé, în vreme ce Vladimir Streinu²⁸ în Studii de literatură universală va acorda și el o atenție specială criticii literare franceze.

Viziunea lui Albert Thibaudet a avut o influență destul de evidentă și asupra părerilor și opiniilor exprimate de B. Fundoianu²⁹ în publicistica literară scrisă înainte de plecarea definitivă la Paris, adunată pentru prima oară în Imagini și cărți, vezi eseul acestuia O carte a lui Thibaudet, după cum medalioanele din Imagini și cărți din Franța³⁰, cel consacrat clasicismului lui Charles Maurras datorează enorm viziunii lui Albert Thibaudet, dar tot de la acesta Fundoianu ar fi putut prelua și ideea separării simbolismului de decadentism, o idee azi generalizată în toate istoriile literare care se respectă ale simbolismului european.

Revenind la articolul lui Mihail Sebastian³¹, cel publicat inițial în prestigioasa revistă interbelică R.F.R. (Revista Fundațiilor Regele Carol al II-lea), ar trebui spus că în acesta, publicat chiar în anul morții criticului literar francez vor fi trasate principalele dimensiuni sau axe ale operei sale, el a avut un impact semnificativ în epocă, punând bazele receptării moderne și contemporane a operei lui Albert Thibaudet și trasând principalele direcții ale acestei receptări, efortul de sinteză a criticilor din epoca dintre războaie fiind continuat de criticii literari contemporani din generația Savin Bratu, N. Manolescu sau, de ce nu, Al. Călinescu. Mihail Sebastian se va strădui să pună în evidență constantele stilistice ale operei lui Albert Thibaudet, amintind una dintre ultimele sale Reflecții, publicată de autor chiar în anul morții sale, în 1936, în care acesta îi cerea criticului literar sau literatorului francez să aibă un „simț social” al literaturii. Adică un sentiment al afinităților capabil să se exprime prin intermediul clasificărilor. Lui Mihail Sebastian formula i se pare totuși nesatisfăcătoare, el ar fi folosit un termen mult mai larg ca acoperire și anume un sentiment al relațiilor, căci Thibaudet este un critic care își construiește textele pornind de la un concept care va fi folosit de E. Ionescu în momentul în care va scrie două recenzii antagonice pe seama aceluiași roman scris de amicul său, M. Eliade, Maitreyi, coincidentia oppositorum. Albert Thibaudet știe ca nimeni altul să pună la lucru toate antagonismele, își construiește textele dialectic, folosește chiar incongruențele sau antagonismele pentru a surprinde și a descrie cât mai exact trăsăturile operei literare. În eseul Pour la géographie littéraire, Thibaudet descria cultura franceză ca fiind o manifestare a unor contraste, fiind caracterizată chiar de această incapacitate de a descoperi un singur tip, un model goetheaan, unic, și refuza să-i găsească un centru unic, preferând să descrie mai multe linii de forță, un exemplu fiind linia Montaigne-Pascal-Voltaire-Chateubriand, procedeul fiind preluat și la noi de E. Ionescu. El și-a reafirmat continuu, de-a lungul întregii sale cariere, opțiunea pentru pluralism, în vreme ce literatura franceză poate fi descrisă prin scriitori care se articulează în tot felul de simetrii, legea cuplului fiind esențială pentru literatura franceză. Cine citește cu un pieptene fin, cum spun francezii³², Temele lui Nicolae Manolescu va descoperi în ele aceeași dualitate, fie că este vorba de paralelism, fie doar de antiteză, din acest motiv Thibaudet se prezenta pe sine doar ca un soi de amfitrion, un agent de dialog, nu neapărat un emițător de teorii critice, cum a mai fost greșit descris de câte un alt exeget grăbit. Eseurile sale critice au din acest punct de vedere o structură pur dialogică, și, sunt, prin urmare, extrem de democratice. Orice eveniment din zona literaturii contemporane este comparat imediat cu unul care ține de tradiție și a avut loc cu sute de ani în urmă, căci criticul este interesat de acele corsi et ricorsi despre care vorbea Vico, de „întoarcerea anumitor ritmuri”. Thibaudet va depune un efort fantastic pentru a clasifica iar pasiunea aceasta pune stăpânire pe oricare dintre textele scrise de el, dar acest fapt nu exclude, crede Sebastian, o anumită doză de arbitrar, care conferă un farmec aparte textelor sale. Pentru fiecare formulă critică în parte ni se pare că asistăm la un trouvaille, găselnițele lui sunt de fapt descoperirea acestor formulări fericite, care nu sunt neapărat și adevărate. Nici activitatea lui de eseist, de istoric al culturii sau vieții politice sau culturale a Franței, apetența lui pentru descrierile sociologizante nu sunt de lăsat la o parte deși ele nu făceau neapărat obiectul preocupării fundamentale a lui Mihail Sebastian în momentul scrierii acelei note despre criticul Thibaudet.

Bibliografie.

1. Albert Thibaudet, Histoire de la littérature française de 1789 à nos jours, accesibilă on line în Gallica, History of French literature from 1789 to the present day / by Albert Thibaudet | Gallica (bnf.fr)

2. Mihail Sebastian, Notă la Albert Thibaudet, în Eseuri. Cronici. Memorial, ediție îngrijită și prefață de Cornelia Ștefănescu, Editura Minerva, 1972, p. 199

3. G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până astăzi, ediție de Al. Piru, București, Editura Minerva, 1983

4. Albert Thibaudet, Fiziologia criticii, traducere de Savin Bratu, București, EPLU, 1966

5. Savin Bratu, De la Sainte-Beuve la Noua Critică, București, Editura Univers, 1974. Același, prefața cărții Fiziologia criticii, Pagini de critică și de istorie literară, traducere de Savin Bratu, EPLU, 1966

6. Marcel Proust, Contra lui Sainte-Beuve, traducere de Grigore Hagiu, București, Editura Univers, 1977

7. Montaigne, Eseuri, traducere de Vlad Russo, București, Editura Humanitas, 2023

8. G. Ibrăileanu, Tolstoi, Opere, ediție critică de Rodica Rotaru şi Al. Piru, vol. II, Bucureşti, Editura Minerva, 1975,

9. Umberto Eco – Lector în fabula, Cooperarea interpretativă în textele narative, traducere de Maria Spalas, Bucureşti, Editura Univers, 1991, p. 95.

10. Albert Thibaudet, Cititorul de romane, Reflecții, traducere de Georgeta Padureleanu, Editura Minerva, BPT, 1973

11. Mihai Ralea, ,,De ce nu avem roman”, în Romanul românesc interbelic, antologie alcătuită de Carmen Musat, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1996, p. 110.

12. G. Ibrăileanu, Influențe străine și realități naționale, în Opere, vol.II, 1969

13. La Rouchefoucauld, Maxime, traducere de Cătălin Avramescu şi Ştefan Vianu. Studiu introductiv de Cătălin Avramescu, Iași, Editura Polirom, 2022

14. G. Ibrăileanu, Les Fleurs du Mal, în Note pe marginea cărților, în Studii literare, vol. II, București, Editura Minerva, 1979, p.267

15. Octav Șuluțiu, Între cronică și critica literară, în Scriitori și cărți, ediție îngrijită, tabel cronologic, și prefață de Nicolae Florescu, București, Editura Minerva, 1974, p. 9

16. Vezi Albert Thibaudet, Proust et la tradition de la française. Articolul lui Eugen Ionescu are un titlu foarte apropiat, Integrarea lui Proust în tradiţia franceză, deşi sursa nu mai este citată. Tant pis!

17. Albert Thibaudet, „Marcel Proust și tradiția franceză”, în Fiziologia criticii, Pagini de critică și de istorie literară, studiu introductiv, selecție, traducere și note de Savin Bratu, ELU, 1966, p. 200

18. Eugen Ionescu, Inserarea lui Proust în tradiția franceză, în Război cu toată lumea, Publicistică românească, ediție îngrijită și bibliografie de Mariana Vartic și Aurel Sasu, vol. II, Editura Humanitas, 1992, p.39

19. Lucian Raicu, O zi cu Proust și Saint-Simon, în O sută de scrisori din Paris, selecție de Livius Ciocîrlie, prefață de Vasile Popovici, București, Editura Cartea Românească, 2010, p. 23

20. Émile Faguet, Studii literare, în românește de Sandală Mihăescu-Boroianu, prefață de Al. Tudorică, București, Editura Univers, 1975.

21. Harold Bloom, Anxietatea influenței, o teorie a poeziei, traducere de Rareș Moldovan, Pitești, Paralela 45, 2008

22. Hypollite Taine, Originea operei de artă, traducere de Mihail Sadoveanu, București, Editura Minerva, 1910

23. E. Simion, E. Lovinescu, scepticul mântuit, ediția a doua, revăzută și adăugită, București, Editura Grai și suflet- Cultura Națională, 1996, vol. I , pp.249-250

24. Adrian Marino, Rene Etiemble et le comparatisme millitant, Paris: Èditions Gallimard, 1972

25. Șerban Cioculescu, Medalioane franceze, București, Editura Univers, 1971

26. Perpesiciuss, De la Chateaubriand la Mallarmé, Antologie de critică franceză literară; ediție îngrijită si postfațată de Dumitru D. Panaitescu, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1976

27. Vladimir Streinu, Studii de literatură universală, ediţie îngrijită şi prefaţată de George Muntean, Bucureşti, 1973

28. B. Fundoianu, O carte a lui Thibaudet, în Imagini și cărți, ediție de V. Teodorescu, studiu introductiv de M. Martin, traducere de S. Mărculescu, București, Editura Minerva, 1980, p. 109

29. B. Fundoianu, Imagini și cărți din Franța, București, Editura Institutului Cultural Român, 2006

30. Mihail Sebastian, Notă despre Albert Thibaudet, în Eseuri, cronici, memorial, ed. cit., pp. 199-206