Copilărie și cultură

După Lucian Blaga, copilăria își are structurile ei unice, incomparabile, care îi îngăduie să fie altceva decât o simplă fază provizorie dintr-o succesiune a vârstelor. Viziunea filosofului pare să fie una de factură structuralistă (dinaintea modei structuraliste postbelice), dar faptul este justificat. Tocmai structurile la care se referă ar conferi stabilitate și individualitate copilăriei, particularizând-o în raport cu celelalte vârste și, în primul rând, în raport cu maturitatea. Ce spune filosoful despre vârsta infantilă? „Ea e un ținut îngrădit, o durată autarhică cu centrul în sine însăși, bucurându-se de o deplină suveranitate în hotarele ei.”¹ Astfel, copilăria ori, mai bine zis, viziunea – perspectiva – infantilă se afirmă ca un perimetru al proiecțiilor (fantasmărilor și fantasmelor), raporturilor și interpretărilor coagulate în forme specifice și recognoscibile, un „teritoriu” sustras, de fapt, devenirii, plasat într-o atemporalitate psihologică sau consumându-se după un timp circular, care nu iese din referențialitatea proprie.

Reprezentare eleată în care fiecare vârstă se împlinește în cadre proprii, fără a suferi transformări transfiguratoare și fără a se revărsa în cea următoare, copilăria – la fel ca maturitatea și senectutea – devine astfel un ancadrament, un perimetru suficient sieși, cu reguli și caracteristici proprii, un spațiu-timp separat de curgerea continuă a timpului, izolat în no man’s land-ul său, în propriile teritorii rezervate.

Sursa unei viziuni de acest fel nu trebuie însă căutată înafara culturii române, oricât de prestigios ar fi eleatismul ori gândirea antică din Hellada. Nu este deloc sigur că o ideație de acest fel s-a născut într-o dependență de lecturi filosofice. Intuiția unei asemenea ieșiri de sub imperiul devenirii a putut-o avea Blaga încă din copilărie, ascultând/ auzind în lectura altcuiva – mamă, frați, prieteni mai mari – basmul ispirescian Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Nu este însă vorba, aici, de a face o arheologie a surselor, ci de a urmări eventualitatea unui proces de gândire originală pornind de la un anume prezumtiv izvor genuin timpuriu. A înțelege acest parcurs poate însemna decriptarea, „transparentizarea” unei scăpărări germinate profund, poate nu tocmai străină de modele arhetipale, mai îndepărtate.

Calitatea de creator de cultură omul și-o datorează, crede gânditorul, facultății sale plăsmuitoare, imaginative. Aceasta se diferențiază însă după vârste, fiind de două feluri: infantilă și matură. „Omul, în calitatea sa de creator de cultură, își realizează plăsmuirile fie prin darurile și structurile copilăriei, fie prin cele ale maturității”². Între cele două există, desigur, raporturi genetice și o continuitate ce asigură unitatea, coerența evoluției insului uman în limitele propriului destin, al parcursului fiecăreia. Dar maturitatea vine mai mult cu o metodă sistematizatoare și ordonatoare, în timp ce copilăriei îi sunt specifice alte virtuți, precum spontaneitatea, anvergura imaginativă.

Desigur, deși filosoful nu o spune explicit, se cuvine subliniat că universul copilăriei este primordial sau, în orice caz, prioritar ca apariție și conturare, în raport cu cel al maturității. Chiar dacă maturitatea înseamnă aducerea în pârg și chiar revelarea unora dintre trăsăturile estompate, camuflate, ascunse ori numai firave, plăpânde, greu vizibile, neîntruchipate deplin ale copilăriei, aceasta din urmă le creionează, fie și aproximativ, ea le face posibile și le afirmă întâi. Dar pe Blaga nu îl preocupă acest aspect. El este de părere că, de fapt, „Copilăria, ca un complex de structuri, poate deveni … un fel de prismă, prin mediul căreia se realizează o matrice stilistică în forma particulară a unei culturi minore”³. O „prismă”, adică o fantă ce organizează cadrele privirii, o anumită perspectivă specifică; o deschidere către un fel sui generis de interpretare a realității, un mod al privirii, un cod (ori set de coduri) adaptate la un chip specific de descifrare a lumii.

Cum i se înfățișează lui Lucian Blaga universul infantil? „Copilăria ca structură e imaginativă, pasiv deschisă destinului, spontană, naiv cosmocentrică, de o fulgurantă sensibilitate metafizică, improvizatoare de jocuri, fără simțul perenității.” Totodată, „Copilăria manifestă un pronunțat simț pentru totalități nediferențiate…”⁴ Toate aceste precizări dau imaginea modului cum gândește și pune în pagină filosoful vârsta infantilă și caracteristicile ei. Spontaneitate, nediferențiere, capacitate neinhibatăde absorbție, spirit ludic, instantaneism – iată caracteristicile infantilității (nu infantilismului!) după Blaga. Ele configurează ceea ce gânditorul numește „structura imaginativă” a copilăriei.

Vârsta infantilă, scoasă, în laboratorul filosofiei, de sub presiunea trecerii timpului și suspendată într-o atemporalitate teoretică, ar fi acum o „structură imaginativă” înzestrată cu anumite atribute. Imaginarul ar fi, altfel spus, o componentă structurală a modului uman de a fi, iar copilăria – una dintre structurile care îl organizează. Ca vârstă psihologică în evoluția insului, copilăria este permanentă, o consecință și, totodată, o componentă a procesului natural de creștere fizico-psihică a organismului. Că majoritatea oamenilor o refulează, trimițând-o în subconștient, este rezultatul mai multor tipuri de deliberare, unele dintre ele conștiente – datorită prejudecăților legate de maturitate și de responsabilitate –, altele ținând de dinamici inconștiente. Autonomizarea sa ca perspectivă asupra vieții, ca mod de a gândi și de a acționa, de a interpreta faptele lumii și de a le reprezenta cultural este însă, pare că spune Blaga, doar una dintre opțiunile posibile, deloc obligatorie. El nu precizează dacă această structură a imaginarului uman este înnăscută sau dobândită, dar toate semnele sunt că o atribuie umanității în general, fiecărui individ uman în parte, deci că o socotește înnăscută, ținând de înzestrarea specifică omului.

Perimetrul copilăriei ca „vreme uitată” a fost lansat – cu destul ecou în posteritate – de basmul Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte al lui Petre Ispirescu. După cum menționează Ispirescu în basmul său, Făt Frumos „Petrecu acolo [= în teritoriul uitat de timp – n. O.P.] vreme uitată, fără a prinde de veste, fiindcă rămăsese tot așa de tânăr, ca și când venise”.

Copilăria, ca vârstă suspendată în basmul ispirescian, înseamnă desfătare, contemplare a frumuseții lumii (naturii), armonie, fericire.: „Se desfăta în palaturile cele aurite, trăia în pace și în liniște cu soția și cumnatele sale, se bucura de frumusețea florilor și de dulceața și curățenia aerului, ca un fericit”.

Minoratul cultural survine dinspre izolarea, desprinderea din fluxul actualității în permanentă modificare, izolarea într-un timp și spațiu rupt de problematizările mersului istoriei, „retragere” din istorie. El aduce bucurie hedonică, liniște interioară și echilibru, împlinire și lumină, azvârlind, practic, în apollinic, în jubilație.

Memoria, tentația regăsirii timpului pierdut dezvrăjește, aruncă în aer stabilitatea lumii suspendate și a timpului înghețat („n-a fost în stare să-i potolească dorul părinților, care-l usca pe d-a-ntregul”). Ieșirea din basmul ontic al copilăriei atrage după sine consecințe ireversibile: Ispirescu o spune clar: „ducându-te, ne temem că nu te vei mai întoarce; rămâi cu noi; căci ne zice gândul că vei pieri”. Și avertismentul este completat printr-o responsabilizare a protagonistului: „orice ți se va întâmpla, să știi că numai tu ești de vină”.

La Blaga, „Cultura minoră este … o cultură creată sub dominația și sub constrângerea structurilor proprii copilăriei, în înțeles de «vârstă adoptivă» a creatorilor. O cultură minoră poate să fie însă deosebit de înfloritoare și de bogată”⁵. Filosoful precizează și că, practic, „… cultura minoră este o cultură creată prin prisma structurilor copilărești ale omului, și ca atare ea poate să dăinuie și să se perpetueze indefinit”. Astfel, „«Copilărescul» culturii minore nu are înfățișarea unei faze de o anume durată, ci aspect de structură, care poate fi eternă” ⁶.

În această lumină, Făt-Frumosul basmului ispirescian devine un prototip al românului. Blaga spune clar: „… o populație creează o cultură minoră atunci când își realizează, în plăsmuiri de tot soiul, posibilitățile stilistice, cu darurile și virtuțile proprii copilăriei…”⁷ Cultura română este minoră tocmai pentru că a optat pentru privilegierea versantului apolinic, infantilizant, al propriei amplasări în universalitatea culturilor. Cultura noastră devine astfel minoră pentru că îi lipsesc atributele majoratului: perseverența în loc de spontaneitate, specializarea atentă și perseverentă în locul indistinctului, construcția tenace și programatică în locul dimensiunii ludice, selecție valorică atentă în locul absorbției neinhibate, știința programării, amânării și persuasiunii în locul instantaneismului.

Pentru a ieși din minorat, Făt-Frumos are de făcut pasul lateral care îi redobândește responsabilitatea, finitudinea, legătura cu lumea și îi asigură, în cele din urmă, thanaticul.

(Eseu apărut în Imersiuni în opera lui Lucian Blaga, Editura Universitară București, 2023, coordonatori: Florin Lobonț, Valeriu Sofronie, Marian Vasile)