Vis

În poeziile lui Eminescu este multă visare, dar rar sunt povestite visuri. Relatarea unei întâmplări visate propriu-zise găsim în lapidarul poem Vis, incomplet, nedefinitivat, cu unele variante pierdute (după cum ne informează atentul editor al poetului, Perpessicius, care crede că în intenția, nerealizată, a autorului Vis ar fi urmat să fie un poem de dragoste).

Precursor, în această privință, al lui Al. Philippide și Leonid Dimov, care și ei vor povesti visuri, folosind ca semn distinctiv verbe la imperfect ‒, Eminescu își începe istorisirea cu exact acest timp verbal:

„Pluteam pe-un râu.”

Dar, imediat după ce intră în interiorul visului, preferă prezentul verbelor, ca și cum s-ar fi instalat într-o nouă realitate:

„Pluteam pe-un râu. Sclipiri bolnave/ Fantastic trec din val în val,/ În urmă-mi noaptea de dumbrave,/ Nainte-mi domul cel regal.”

Urmează explorarea „domului cel regal”, pustiu și scufundat în întuneric:

„Căci pe o insulă în farmec/ Se-nalţă negre, sfinte bolţi/ Şi luna murii lungi albeşte,/ Cu umbră împle orice colţ.// Mă urc pe scări, intru-nlăuntru,/ Tăcere-adâncă l-al meu pas./ Prin întuneric văd înalte/ Chipuri de sfinţi p-iconostas.// Sub bolta mare doar străluce/ Un singur sâmbure de foc;/ În dreptul lui s-arat-o cruce/ Şi-ntunecime-n orice loc.// Acum de sus din chor apasă/ Un cântec trist pe murii reci/ Ca o cerşire tânguioasă/ Pentru repaosul de veci.”

Fiecare nou vers vizualizează încă o parte din biserica goală, încremenită, vizitată de poet în plină noapte. Această dezvăluire progresivă creează o puternică impresie de înaintare a observatorului în incinta domului. Cu simțul lui plastic remarcabil, Eminescu explică modul cum luna creează… întuneric: „Și luna murii lungi albește,/ Cu umbră împle orice colț”. „Sonorul” episodului este, la rândul lui, impresionant. Se aude un cântec trist care apasă zidurile reci, iar acest cântec seamănă ‒ urmează o comparație foarte sugestivă, dătătoare de fiori ‒ cu „o cerșire tânguioasă/ Pentru repaosul de veci”. Cerșire tânguioasă! Ce inspirată caracterizare a muzicii care răsună într-o biserică!

Atmosfera, mistic-terifiantă, este deja creată. Simțim că urmează o revelație înfricoșătoare și chiar urmează:

„Prin tristul zgomot se arată,/ Încet, sub văl, un chip ca-n somn,/ Cu o făclie-n mâna-i slabă ‒/ În albă mantie de Domn.// Şi ochii mei în cap îngheaţă/ Şi spaima-mi sacă glasul meu./ Eu îi rup vălul de pe faţă…/ Tresar ‒ încremenesc ‒ sunt eu.”

Strania întâlnire este comentată în final, din afara visului; i se atribuie funcția unei premoniții:

„De-atunci, ca-n somn eu îmblu ziua/ Şi uit ce spun adeseori;/ Şoptesc cuvinte ne-nţelese/ Și parc-aştept ceva ‒ să mor?”

Nu era neapărat nevoie de această strofă. Seamănă cu o explicație dată la addenda.

Ne putem întoarce, în schimb, la o definiție poetică a visurilor, care precede istorisirea visului:

„A nopții minte le scornește/ Le spun a nopții negre guri.”

Ideea că visurile nu ne aparțin, că nu vin din ființa noastră, este tulburătoare.

Text apărut în România literară nr. 44/ 2018

În imagine: bustul lui Eminescu atribuit lui Brâncuși