Alex. Ștefănescu 
Eminescu nu a publicat niciodată poemul Umbra lui Istrate Dabija voievod, deși Perpesicius a găsit printre manuscrise − și a reprodus în Opere –, în afară de variante, o formă a lui (aparent) definitivată de 16 strofe a câte 8 versuri fiecare, datând din 1878. Probabil că poetul l-a considerat, așa cum a făcut și cu Antropomorfism, un poem de unică folosință, scris pentru amuzamentul prietenilor. Dar el investea foarte mult efort creator în elaborarea oricărui text, fie și a unui bilețel scris pentru Titu Maiorescu ca răspuns la o invitație la masă.
Umbra lui Istrate Dabija voievod este un poem goliardic, scris în mare parte la persoana întâi, ca monolog al unui domnitor al Moldovei, Istrate Dabija Voievod (în cronici: Eustatie, Eustratie, Istrate), din secolul șaptesprezece. În patru ani de domnie (1661−1665), acesta s-a făcut iubit de supuși, prin spirit gospodăresc, dar și prin firea lui de petrecăreț. Un tablou din epocă ni-l înfățișează ca pe un chefliu rotofei, cu mustăți albe, dintre aceia care la o petrecere beau vin mai mult decât alții și se sărută zgomotos cu cei din jur.
Adoptând stilul de imn vesel al poemelor compuse de boemii din Evul Mediu, Eminescu folosește, asemenea lor, și câteva citate în limba latină, dintre care unul chiar în primele versuri:
„Cum trece-n lume toată slava,/ Ca şi un vis, ca spuma undei!/ Sus, în cetate la Suceava,/ Eu zic: Sic transit gloria mundi!”
După ce se descrie pe sine „sus, în cetate, la Suceava” unde reflectează asupra trecerii ireversibile a timpului, Eminescu și-l imaginează pe domnitor venind, post-mortem, noaptea, ca o stafie, pentru a-i face o confesiune. Scena aduce cu apariția fantomei tatălui lui Hamlet pe terasa castelului Elsinore, doar că nu este scrisă în registru grav, ca în piesa lui Shakespeare, ci în registru umoristic. Foarte simpatic este un joc de cuvinte care marchează această schimbare de registru: întrebat dacă „însetoșează de sânge negru și hain”, domnitorul răspunde că de fapt i-e sete „de vin”!
De aici încolo dialogul devine monolog și rămâne monolog până la sfârșitul poemului. Repartizat în Rai, unde se cam plictisește, Istrate Dabija deplânge fericitele vremuri în care, încă în viață, participa la chefuri, chiolhanuri și zaiafeturi (sunt câteva zeci de sinonime în limba română) cu vin de Cotnari. De o franchețe frustă și pitorească (într-o manieră care ne face să ne gândim la Ion Creangă), domnitorul își evocă plin de nostalgie trecutul de pământean și… se plânge de Sfântul Petru și de ascetismul lui inuman:
„ Când eram Vodă la Moldova/ Hălăduiam pe la Cotnari./ Vierii toţi îmi ştiau slova/ Ş-aveam şi grivne-n buzunar./ Pe vinul greu ca untdelemnul/ Am dat mulţi galbeni venetici;/ Aici lipseşte tot îndemnul./ În lume mult, nimic aici.// La voi în lumea ceealaltă,/ Fiind cu milă şi/ dirept,/ M-a pus cu sfinţii laolaltă/ Şi-n rai mă duseră de-a drept./ Dar cum mai pune sfântul Petre/ La rău canon pe-un biet creştin!/ Când cer să beau, zice:« Cumetre/ Noi n-avem cimpoieri şi vin».”
Domnitorul are un mod popular de a înțelege dreptatea, declarându-și nemulțumirea față de faptul că în lumea cealaltă nu este tratat cu aceeași generozitate cu care i-a tratat el pe toți pe pământ:
„ Şi totuşi Domn fusesem darnic/ Şi bun de inimă cu toţi./ De câte ori l-al meu păharnic/ Umplut-am cupa numai sloţi!/ Că ce sunt recile mademuri, / Ce aur, pietre şi sidef/ Pe lângă vinul copt de vremuri,/ Pe lâng-un haz, pe lâng-un chef.”
Se remarcă modul ingenios în care combină − și de la un moment dat confundă − personajul lui Eminescu dezmățul cu eroismul. Ostașii din „oastea bună” și din „strânsuri” sunt „mii viteze guri”, iar domnitorul își „duce Moldova-n bătălie” nu cu tunuri, ci cu „mii de mii de poloboace”. În plus, în timpul „gulaiului” pe corturile de campanie strălucește glorioasa stemă a Moldovei, având în centru „zimbrul cu trei luceferi”:
„ Împresurat-am eu şi Beciul/ Cu oaste bună şi strânsuri;/ Soroca, Vrancea şi Tigheciul/ Trimis-au mii viteze guri/ Să certe craii cu mânie…/ Ce-mi pasă? Mie deie-mi pace/ Să-mi duc Moldova-n bătălie/ Cu mii de mii de poloboace.// Atunci când Turcii, Agarenii/ Mureau în iuruş cu halai,/ Oştirea noastră, Moldovenii/ Se prăpădeau într-un gulai/. Şi zimbrul cel cu trei luceferi/ Lucea voios pe orice cort./ Precum ne-am dus, venirăm teferi/ Şi toţi cu chef şi nime mort.”
Filosofia politică a lui Istrate Dabija este simplă și sănătoasă: se duce oricând la luptă ca să-și apere țara, dar când alții se bat între ei preferă să nu se implice și să se refugieze cu ai lui în pivnița cu butoaie de vin. Nicio referire la împrumuturi nerambursabile sau la geopolitică! Deviza vieții lui este să nu adauge apă în vin!
„Nici vin cu apă n-am să mestec,/ Nici dau un ban pe toată fala./ De-aceea n-am nici un amestec/ Ori unde nu îmi fierbe oala./ Când calcă ţara Hantatarii/ Eu bucuros în lupte merg,/ Când între ei se bat măgarii/ În fundul pivniţei alerg.// Se certe Ungurii şi Leşii…/ Ce-mi pasă mie? La Cotnari/ Eu chefuiam cu cimpoieşii,/ Cu măscărici şi lăutari;/ Şi sub umbrarele de cetini/ Norodu-ntreg juca şi bea,/ Iar eu ziceam: să bem, prietini,/ Să bem, pân’ nu vom mai putea.”
Dintr-un răsfăț, Eminescu are grijă să fie și el menționat în monologul lui Istrate Dabija voievod, care îi explică de ce i s-a arătat tocmai lui:
„Dacă venea să rătăcească/ V’un învăţat archeolog,/ Vorbind în limba păsărească,/ Nu m-arătam ca să mă rog./ Dar ţie-ţi place doina, hora,/ Îţi place-al viţei dulce rod,/ Tu povesteşte tuturora/ De moş Istrate Voievod.// Le spune sfatul meu s-asculte,/ S’urmeze vechiul obicei,/ Să verse dintre cupe multe/ Şi la pământ v’o două trei./ Căci are-n sân Moldova noastră/ Viteze inimi de creştin;/ Tineri, în veselia voastră,/ Stropiţi-le duios cu vin!”
Poemul este astfel gândit încât să poată fi declamat. (Toți cei care l-au recitat de-a lungul timpului, printre care marele actor Dorel Vișan, purtător de cuvânt al unei Românii pierdute „în negura de vremi”, și ironicul om de litere Andrei Pleșu, au avut succes.) Poetul a calculat momentele de efect, care survin exact atunci când publicul le așteaptă. Un asemenea moment este acela al descrierii unei Moldove à rebours, consecință a activității febrile de golire a butoaielor cu vin. Practic, sunt dezeroizate acțiunile temerare și eroizate dezmățurile:
„ Şi în Moldova mea cea dulce/ Orânduit-am cu prisos:/ Ca butea plină să o culce,/ Cea goală iar cu gura-n jos,/ Şi astfel stă,-n Moldova toată/ Cu susu-n jos ce era treaz./ Odihna multă-i lăudată/ La cel chefliu, la cel viteaz.”
Istrate Dabija îl slăvește pe legendarul Ștefan cel Mare (neintrând în rivalitate cu el) și înalță o odă Moldovei, chemând la o mobilizare generală pentru noi chiolhanuri:
„ Moldova cu stejari şi cetini/ Ascunde inimi mari de Domn./ Să bem cu toţi, să bem, prietini,/ Să le vărsăm şi lor în somn./ Păn’la al zilei blând luceafăr/ Să bem ca buni şi vechi tovarăşi;/ Şi toţi cu chef, nici unul teafăr,/ Şi cum sfârşim să-ncepem iarăşi.”
Pentru a merge cu parodierea solemnității până la capăt, poetul folosește, după cum se vede, rime rare, lucrate cu grijă, ca în poemele sale grave. Într-un regim de improvizație și neglijență, proclamarea curajului în fața paharelor cu vin n-ar mai fi fost comică.
În același scop, strofa finală conține din nou citate în latină, după modelul poemelor goliardice (un poem goliardic fiind printre altele cunoscutul imn academic Gaudeamus igitur – titlul real: De brevitate vitae −, datând de la începutul secolului optsprezece, dar având la bază un manuscris în limba latină din 1287):
„Răpiţi paharele cu palma,/ Iar pe pahar se strângă pumn/ Şi să cântăm cu toţi de-avalma/ Diac tomnatec şi alumn;/ Cântăm adânc un: De profundis./ Perennis humus erit rex./ Frumoase vremi! Dar unde-s? unde-s?/ S-au dus pe veci! Bibamus Ex.”
