Alex. Ștefănescu 
Perpessicius crede că poezia Ta twam asi datează din 1879, dar face precizarea că printre manuscrisele din 1871 există o primă variantă, necompletă, a acestei poezii. Titlul, în sanscrită, cu o literă lipsă (corect ar fi fost Tat twam asi), înseamnă Tu ești aceasta și este o sintagmă luată din Upanișade (și anume din dialogul între Uddālaka Āruni și fiul său Śvetaketu din Chāndogya Upanișad – ne explică o indiancă pasionată o viață întreagă de poezia lui Eminescu, Amita Bhose). În cultura indiană prin această formulă se rezumă o concepție de inspirație budistă conform căreia orice individ nu reprezintă decât una dintre infinitele manifestări ale unui spirit universal.
Poezia nu are nicio legătură cu titlul. În poezie este vorba de cu totul altceva decât de regăsirea oricărei identități într-o identitate supremă și anume de faptul o prințesă și o femeie degradată, de pe stradă pot fi în esență asemănătoare între ele ca două surori și că numai soarta le-a făcut să ducă vieți diferite. Analizând-o, ne-am putea gândi mai degrabă la retorica umanitaristă pe tema fraternității între oameni din Mizerabilii de Victor Hugo sau la demonstrația practică a ceea ce înseamnă un schimb de roluri în societate, din Prinț și cerșetor de Mark Twain. Dar, înainte de-a o analiza, să ne oprim o clipă asupra modului cum au reacționat unii exegeți provocați de titlul exotic. S-a dezvoltat – s-ar putea spune – o întreagă comedie a receptării critice, încât ai putea crede că Eminescu s-a jucat intenționat cu sufletele virtualilor săi comentatori, recurgând la titlul Ta twam asi, după ce anterior folosise unul mai precis și mai firesc, Surori.
Unii comentatori, cu totul neinițiați în limba sanscrită, clatină din cap dojenitor menționând lipsa literei t din titlu (deși chiar despre această greșeală au aflat de la alții). Spre deosebire de ei − autori de doctorate, referate și comunicări pompoase, dar ignoranți în materie de indianistică −, Eminescu cunoștea aproximativ 2.600 de cuvinte în sanscrită și tradusese, adnotase, sistematizase o gramatică a acestei limbi! (Este adevărat, lucrarea a rămas neterminată.) G. Călinescu însuși, enervat de erudiția neverosimilă a poetului, face presupunerea malițioasă că preocuparea lui Eminescu pentru studiul unei limbi vorbite cu mult înaintea erei noastre este una dintre îndeletnicirile maniacale specifice nebuniei. Pentru ca această comedie a receptării critice să fie completă, apar în vremea noastră, la polul opus, studii scrise cu gravitate, într-un limbaj prețios, despre modul cum poezia Ta(t) twam asi exemplifică ideea mistico-filosofică din titlu, deși, cum spuneam, între poezie și titlu nu există nici o legătură.
Amita Bhose răspunde elegant acestor tribulații exegetice:
„În întregime, poezia evocă o atmosferă tipic europeană și nu pare să fie strâns legată de concepția upanișadică a identității sufletului individual cu cel universal”;
„Din greșeala ortografiei din titlul poeziei s-a constatat ignoranța poetului în limba sanscrită. Ta twam asi e însă publicată postum și textul poeziei nu este finisat de autor. Astfel, greșeala poate să aparțină mai curând lipsei de atenție decât lipsei de cunoaștere.”;
„Textul gramaticii sanscrite a lui Bopp (ed.. a Il-a), după care a lucrat Eminescu, are 368 de pagini şi 623 de secţiuni. Eminescu a tradus până la secţiunea 319 (p. 195), adică ceva mai mult de jumătatea cărţii. Din 451 de pagini ale glosarului sanscrit-latin, Eminescu a transcris primele 49 de pagini, care reprezintă primele patru litere din alfabetul devanagari, dintr-un total de 47 de litere. Copia glosarului cuprinde 1174 de cuvinte sanscrite; în textul gramaticii apar încă aproape 1450.”
Tot Amita Bhose este cea care îi dă o replică lui G. Călinescu (din nefericire, el nu mai era în viață), explicându-i că interesul pentru sanscrită a lui Eminescu nu era doar o bizarerie. Poetul era atras de cultura indiană pentru că această cultură propune o cosmogonie. Fascinat de Imnul creațiunii din Rigveda, el și-a dorit să lase deoparte traducerea germană, oricât de bună, și să ajungă prin mijloace proprii la textul original.
(De altfel, nici plecarea lui Mircea Eliade la studii în India nu a fost doar o excentricitate – am putea adăuga noi.)
*
Poezia începe cu aducerea în prim-plan a femeii favorizate de soartă. Așa cum procedează și cu alte personaje, Eminescu o descrie conștiincios, fără să se grăbească (pe parcursul a două strofe de câte patru versuri). Și totuși, impresia finală este că i-a luat un instantaneu:
„Fiică gingaşă de rege, când în haina ta bogată/ Treci în faeton de gală şi te mlădii zâmbitoare,/ Cum din frunzele-nfoiate râde proaspătă o floare,/ Toată lumea ce te vede e de tine-nseninată.// Zbori cu şase cai ca vântul şi răsai ca Aurora./ Cu căciulele în mână şi cu gurile căscate,/ Oamenii salută-n cale pământeasca zeitate./ Tu te-nchini. Te simţi născută spre norocul tuturora”.
De la înălțimea situației ei privilegiate, fiica de rege o descoperă pe neașteptate în mulțime pe o femeie obosită de viață, prizonieră a condiției ei de ființă insignifiantă. Pentru o clipă, privirea fiicei de rege și privirea femeii din mulțime se întâlnesc. Este ca și cum s-ar recunoaște una pe alta. Momentul este impresionant:
„Dar de-odată în mulţime tu fixezi ochiul tău mare./ De o umbră-nfiorată e gândirea ta cuprinsă…/ O femeie de pe stradă şi-a-nălţat privirea-i stinsă/ Înspre tine… fără ură, făr-amor, fără păsare.”
Ce exact este înregistrată reacția fiecăreia dintre femei! Fiica de rege tresare neliniștită, ca și cum s-ar fi întâlnit pe sine, într-o altă variantă: „De o umbră-nfiorată e gândirea ta cuprinsă…” Femeia de pe stradă pare și ea să-și amintească ceva privind-o pe prințesa „în faeton de gală”, dar, istovită, nu mai are puterea să trăiască emoția recunoașterii.
Această întâlnire a privirilor este momentul de maxim dramatism din poem. Ni-l putem imagina reprezentat într-un film, cu concursul unei mari actrițe (de exemplu, al lui Meryl Streep), distribuită în ambele roluri.
Cea ce urmează nu este decât o punere în paralel a vieților celor două femei, dintre care fiecare putea fi cealaltă:
„Tu ? Unde te-apropii codrul se preface în grădină,/ Întristarea-n bucurie, bucuria-n fericire…/ Secolii coroanei tale cu regală strălucire/ Pot să scoată grâu din pietre şi palate din ruină.// Ea? Născută-ntr-o cămară în mizerie obscură,/ N-auzi nici glas de mumă, nici a preoţilor psalme…/ S-a trezit cu comedianţii cum juca bătând din palme,/ Pe-a pierzării căi părinţii o-ndreptară ş’o vândură.”
Femeia pierdută este atât de pierdută – explică poetul – încât n-ar fi în stare să înțeleagă și să primească iradierea de bunătate dintr-o biserică creștină:
„Ce-nseamn’ acele candeli ce ard în orice colţ/ Sub chipuri mohorâte cu- adânci şi slabe feţe?/ Ce-nseamn’ acea cântare pătrunsă de blândeţe,/ Ce împle tânguioasă puternicile bolţi?”
Pentru a merge și mai departe cu răscolirea sufletului cititorilor, Eminescu compune și reproduce „acea cântare pătrunsă de blândețe” care ajunge prea târziu la ființa bătută de soartă:
„Rugămu-ne-ndurărilor,/ Luceafărului mărilor!/ Din valul ce ne bântuie/ Înalţă-ne, ne mântuie!/ Privirea adorată/ Asupră-ne coboară,/ O maică preacurată/ Şi pururea − fecioară,/ Marie!”
Cei care vor să demonstreze creștinismul lui Eminescu citează adeseori această rugăciune, deși ea a fost creată, în mod evident, numai pentru a îndeplini o funcție estetică în poezia Ta twam asi. Nu pare asumată de poet. Totuși, judecată în sine, impresionează prin combinația originală de smerenie și măreție, ca și prin muzicalitatea care evocă un cor de biserică. (Există și o formă amplificată a acestui text, concepută ca o poezie de sine stătătoare, Rugăciune, pe care o vom comenta separat.)
În cele din urmă, Eminescu compară și funeraliile de care vor avea parte cele două posibile surori când vor muri:
„De-ai muri copil de rege de-ale florilor miroasă,/ Ca de marmură un înger sub boltirile înalte,/ Pe un catafalc depusă − un popor ar plânge-ncalte,/ După sufletul tău dulce, după sfânta cea frumoasă.// Ea? Dacă va cădea moartă într-o noapte de beţie/ Prin ciocnire de pahare şi prin danţuri desfrânate./ Vre un cioclu de pe uliţi va-ncărca-o-atunci în spate”.
Nu lipsește nici încheierea melodramatică, sentențioasă, definitivă :
„Dară nici în moarte însăşi linişte nu va să-i fie./ Nu. Nici maiestatea morţii nu sfinţeşte pe sărac…/ Căci scheletu − acela care a purtat ast’ avuţie/ De amar şi de durere, preparat de anatomie/ Va face-un pedant dintr-însul… Iar în urmă, într-un sac,/ Va fi aruncat în groapa cea comună. O scânteie/ Ce-a pierit fără de urmă.”
(Text apărut în România literară nr. 22/2018)
