Statui de cuvinte

SARMIS

„Mijeşte orizontul cu raze depărtate,/ Iar marea-n mii de valuri a ei singurătate/ Spre zarea-i luminoasă porneşte să-şi unească/ Eterna-i neodihnă cu liniştea cerească.”

Cu această imagine panoramică a mării începe poemul Sarmis, prolog al amplei construcții dramatice în versuri Gemenii, la care Eminescu a lucrat între 1875−1881. Ceea ce afirmă poetul despre mare, că, în zori, pornește să-și unească eterna-i neodihnă cu liniștea cerească, este neașteptat de frumos. Mii de autori au încercat de-a lungul timpului, înainte de Eminescu, să descrie marea, astfel încât părea greu de crezut că s-ar mai putea găsi ceva nou de spus.

Eminescu privește binecunoscutul peisaj ca și cum nu l-ar mai fi văzut niciodată (și nici n-ar fi citit nimic despre el), îl regândește. Verbul a porni, aparent incompatibil cu marea, o apă, în fond, stătătoare, înregistrează subtil impresia pe care o fac valurile mării în zori, că se aștern la drum, spre orizontul îndepărtat. Iar ceea ce se întâmplă acolo, departe, este uimitor, ca o întâlnire de gradul III: eterna neodihnă a mării se unește cu liniștea cerească.

Deși se bazează pe o cultură întinsă, perfect însușită, scrisul lui Eminescu nu suferă de acea oboseală culturală (de altfel rafinată și plină de farmec) de care suferă scrisul unor autori europeni din vremea lui sau chiar născuți mai devreme, ca Hölderlin sau Baudelaire. Poetul român are în fiecare situație lirică un sentiment al inaugurării, care îl individualizează în poezia europeană.

Viața de noapte a mării este și ea descrisă cu emoția participării la un spectacol în premieră. În centrul atenției se află întâi efectul de lumini:

„Natura doarme dusă, tăriile în pace./ Din limpedea nălţime pe-alocuri se disface/ O stea, apoi iar una; pe ape diafane/ Îşi limpezesc în tremur pe rând a lor icoane.”

Urmează ceva mai greu de reprezentat, impresia – pe care o provoacă orice noapte vară – că de la un moment la altul urmează să se întâmple un miracol:

„Tot mai adânc domneşte tăcerea înţeleaptă −/ Se pare cum că noaptea minunea şi-o aşteaptă.”

Celebrarea frumuseții misterioase a nopții de vară culminează cu contemplarea răsăritului de lună:

„Deodată luna-ncepe din ape să răsaie/ Şi pân’ la mal durează o cale de văpaie./ Pe-o repede-nmiire de unde o aşterne/ Ea, fiica cea de aur a negurei eterne.”

Dâra de lumină reflectată în apă și întinsă ca o cărare de la privitor și până la luna care se ivește la orizont este specialitatea lui Eminescu. Fenomenul optic, oricând verificabil și explicabil cu ajutorul legilor fizicii, capătă în viziunea lui un discret sens metafizic. Devine – ce formulă! – o cale de văpaie. Deci nu o dungă, ci o cale. O fâșie de lumină pe care eventual s-ar putea merge!

De domeniul performanței artistice ține folosirea infinitivului lung a verbului a înmii. Calea de văpaie creată de lună se așterne pe o repede-nmiire de unde. Părea greu de definit în termeni poetici acea vălurire măruntă a suprafeței mării în momentele de acalmie, când lipsește vântul puternic, generator de valuri mari. Eminescu a valorificat surprinzător în acest scop prozaicul verb a înmii, utilizabil în expresii ca și-a înmiit averea inițială. Datorită infinitivului lung, multiplicarea undelor ni se înfățișează ca un proces în plină desfășurare, ceea ce nu s-ar fi întâmplat dacă s-ar fi recurs la un participiu: calea de văpaie s-ar fi așternut pe unde înmiite, nu pe o repede-nmiire de unde.

După crearea atmosferei, apare și perechea de îndrăgostiți, încremeniți într-o poziție studiată, ca mirii la fotograf:

„Din umbra de la maluri s-a desfăcut la larg/ O luntre cu-a ei pânze sumese de catarg./ Tăind în două apa ea poartă o păreche:/ Pe Sarmis, craiul tânăr din Getia cea veche,/ Mireasa-i în picioare, frumoasă ca o zână/ Stetea şi pe-a lui umăr îşi sprijină o mână.”

Am mai avut ocazia să admirăm arta de regizor, scenograf și coregraf a lui Eminescu. Ea se reconfirmă, după cum vedem, în Sarmis, așa cum se reconfirmă și arta sa de actor, capabil să joace convingător roluri dintre cele mai diferite, cum ar fi rolul lui Sarmis și, alternativ, rolul miresei lui Sarmis.

Înainte de dialogul imaginar dintre îndrăgostiți, este plasată o strofă-refren (va mai fi inserată de două ori în cuprinsul poemului) care funcționează ca un intermezzo, întrerupând și relansând trăirea extatică a dragostei (în maniera în care câte o frază muzicală întrerupe din când în când un recital de poezie):

„Se clatin’ visătorii copaci de chiparos/ Cu ramurile negre uitându-se în jos,/ Iar tei cu umbra lată şi flori până-n pământ/ Spre marea-ntunecată se scutură de vânt.”

În cuvinte înfrigurate, Sarmis îi povestește iubitei ce anume a simțit când a văzut-o prima oară. Se remarcă religiozitatea emoției, datorită căreia este înregistrat fiecare detaliu:

„De câte ori, iubito, mă uit în ochii tăi/ Mi-aduc aminte ceasul, când te-am văzut întăi./ Ca marmura de albă, cu mâni subţiri şi reci/ Strângeai o mantă neagră pe sânul tău… În veci/ Nu voi uita cum tâmpla c-o mână netezind/ Şi faţa ta spre umăr în laturi întorcând,/ Ştiind că nimeni nu e în lume să te vadă,/ Ai fost lăsat în valuri frumosul păr să cadă./ În orbitele-adânce frumoşii ochi ce-ncântă,/ Pierduţi în visuri mândre, priveam fără de ţintă.”

Elogierea femeii – pe care poetul, după cum explică, a iubit-o din prima clipă – se dezvoltă metodic-obsesiv, putând fi considerată o inventariere extatică a tot ceea ce face parte din ființa ei, dar și un monoton imn de slavă, ca acelea închinate de credincioși divinității. Poetul se miră că iubita lui există (cum se va mira și Nichita Stănescu) și reia un raționament de mare efect retoric, folosit de mai multe ori în poeziile sale: „Dacă visez, te-ndură, rămâi la al meu piept/ Și fă ca pe vecie să nu mă mai deștept.”

Iată ultima parte a discursului lui Sarmis reprodusă în întregime:

„ Ce zeu din cer te puse în calea mea să ieşi,/ O fragedă fiinţă ca floarea de cireş!/ Cum s-a putut ca-n lume aşa minuni să steie,/ Căci tu eşti prea mult înger şi prea puţin femeie!/ Şi fericirea-mi, scumpo, nici îndrăznesc s-o crez./ Tu eşti? Tu eşti aievea? Sau poate că visez…/ Dacă visez, te-ndură, rămâi la al meu piept/ Şi fă ca pe vecie să nu mă mai deştept.”

S-ar putea crede că, divinizată astfel, femeia va da bărbatului un un răspuns distant-sibilinic, de la înălțimea condiției ei nepământene. Ce surpriză! Ea, dimpotrivă, cade în genunchi în fața bărbatului, renunță la toate prerogativele dobândite cu o clipă înainte și se încredințează cu totul lui, fără nicio condiție. Practică acea umilință care nu umilește, proprie exclusiv îndrăgostiților:

„Şi cât de mult ridici tu, în gând, pe-o biată roabă!/ Comoara ta din suflet e singura-mi podoabă,/ Cu focul blând din glasu-ţi, iubite, mă cutremuri,/ De-mi pare o poveste de-amor din alte vremuri./ Şi ochiul tău adânc e şi-n adâncime tristu-i,/ Cu umeda-i privire tu sufletul îmi mistui!/ O, dă-mi-i numai mie şi nu-i întoarce-n laturi,/ De noaptea lor cea dulce în veci nu mă mai saturi./ Las’ să orbesc privindu-i, iar tu ascultă-ncoace/ Cum stă la sfaturi marea cu stelele proroace/ Şi codri aiurează, − izvoarele-i albastre/ Şoptesc ele-n de ele de dragostele noastre./ Luceferii, ce tremur sclipind prin negre cetini,/ Pământul, marea, cerul cu toate ni-s prieteni/ Cât ai putea departe lopeţile să lepezi,/ Ca-n voie să ne ducă a mării unde repezi./ Ori unde ne vor duce în farmecul iubirii,/ Chiar de murim, ajungem limanul fericirii.”

Cele două declarații se completează reciproc și se… îmbrățișează și ele ca îndrăgostiții, oferind o imagine tulburătoare a iubirii fericite. La Eminescu, în general, poveștile de dragoste nu au happy-end (numai povestea de dragoste din Călin se încheie cu o nuntă), dar aceasta, din Sarmis, are. Îndrăgostiții nu ne rămân, poate, în minte, dar discursurile lor − da. Sunt două statui nu de bronz, nu de piatră, ci de cuvinte − cuplu inseparabil, datorită tocmai imaterialității lui.

(Text apărut în România literară nr. 26/ 2018)