Alex. Ștefănescu 
Eminescu a scris de mai multe ori diatribe împotriva lui V.A. Urechiă și a prietenului acestuia Pantazi Ghica (fratele mai mic al lui Ion Ghica), adversari literari (și politici) ai Junimii. Conflictul a atins maximum de vehemență după ce Titu Maiorescu, într-un studiu care avea să devină celebru, Beția de cuvinte, a analizat metodic, cu o răceală confundabilă cu cruzimea, primele două numere din Revista Contimporană (înființată la 1 martie 1873), la care cei doi prieteni colaborau cu o veselă superficialitate. Erau evidențiate lipsa de idei, imprecizia informațiilor și verbiajul excesiv. Replicile nu au întârziat. Au răbufnit cu acest prilej vechi complexe de inferioritate față de junimiști, care aveau aerul că sunt, și chiar erau, elita intelectuală a vremii, dar și o invidie violentă față de Eminescu, adus în prim-plan ca poet de Titu Maiorescu.
O lungă perioadă Eminescu a avut resemnarea augustă a unui leu atacat de muște. Până la urmă, totuși, s-a enervat și a scris mai multe poezii satirice și pamflete în proză împotriva „criticilor săi” (este momentul să repetăm: poezia cu acest titlu nu reprezintă un refuz al criticii literare, ci o replică dată unor contemporani − publiciști, preoți etc. – care l-au criticat pe poet, fără competență de critici literari).
Sonet satiric, scris în 1876, în mai multe variante, cu intenția evidentă de a-l duce până la perfecțiune (deși până la urmă Eminescu n-a mai găsit de cuviință să-l publice), îl are în vedere pe V. A. Urechiă. Personajul fusese, oricum, și cu alte prilejuri persiflat de poet, care îl menționase, ironic, ca omul „cu șapte nume”: Vasile Alexandrescu Urechia, Urechiă, Urechea, Ureche, Popovici-Ureche, Vasile Urechea-Alexandrescu, Vasile Alesandrescu. De data aceasta îi este dedicat un sonet întreg.
Pentru a face din el un personaj de neuitat, Eminescu intitulează una dintre variantele sonetului Ureche, dar apoi, înțelegând că nu aceasta este cea mai subtilă metodă de a-l fixa în memoria colectivă, găsește o altă soluție. Alege dintre cele șapte variante de semnături tot cuvântul ureche, fiindcă este cel mai pitoresc, dar nu îl pune în valoare ca titlu, ci ca rimă, pentru patru dintre versuri. Fiind o rimă relativ rară, nu va fi uitat prea ușor: streche, veche, Ureche, păreche. Iată și versurile integrate în sistemul de rime încrucișate din primele două catrene ale sonetului:
„Pişcată-ţi este mâna ta de streche,/ De mişti în veci condeiul pe hârtie −/ Dureaz-un şir sau fabrică o mie:/ Cuvinte − nouă-or fi, dar blaga veche.// Ce are-n gând un om aceea scrie,/ Nimica nou tu n-ai de spus Ureche,/ Cu Pantazi fiind pe veci păreche,/Tu izvodeşti, cel mult, ce dânsul ştie.”
Un tânăr de azi nu știe, probabil, ce înseamnă „streche”. În copilăria mea îndepărtată îmi petreceam vacanțele la țară, la bunica din partea mamii, și am avut prilejul să văd o vacă în care „intrase strechea”: alerga bezmetică pe câmp, neputând fi oprită nici de strigătele stăpânilor, nici de lătratul câinilor, nici măcar de gardurile și arbuștii care-i apăreau în față. Am și văzut cum arată strechea: este o insectă hidoasă, neagră și păroasă, ale cărei larve cresc ca paraziți sub pielea groasă a vitelor și le provoacă mâncărimi dureroase insuportabile, imposibil de atenuat, pentru că animalele nu pot ajunge la ele prin scărpinare. Cu această agitație nebunească de nestăvilit compară Eminescu mișcarea mâinii lui Ureche în timp ce scrie! Astăzi, oricât de prost ai scrie, nu s-ar găsi nimeni care să te ridiculizeze cu atâta forță expresivă. Mare noroc a avut Ureche că scrisul lui fără valoare a fost eternizat într-un sonet cu amplitudine de epopee!
Cu instinct de comediograf, poetul și-l imaginează pe Ureche făcând pereche cu Pantazi, în modul mecanic-complementar în care fac pereche Farfuridi cu Brânzovenescu în comedia lui Caragiale, O scrisoare pierdută: „Nimica nou tu n-ai de spus Ureche,/ Cu Pantazi fiind pe veci păreche,/Tu izvodeşti, cel mult, ce dânsul ştie.”
Cele două terține ale sonetului cuprind noi atacuri la adresa capacității intelectuale a lui Ureche. Aproape ți se strânge inima văzând cum adversarului, de mult căzut la pământ, i se aplică încă o serie de lovituri:
„Ţi-asamăn fruntea unei vii paragini/ Şi vânt şi pleavă sunt a tale scrieri,/ De zei lipsite, vai! a tale pagini,/ Zadarnic paiul sec al minţi-l trieri,/ Drapându-i golul ei cu reci imagini:/ Nimic nu iese dintr-un dram de crieri.”
Un criminalist ar spune că nu e vorba de o simplă lichidare a adversarului, ci de o explozie de furie, pentru că s-a depășit cu mult numărul de lovituri de care era nevoie pentru reducerea lui la tăcere.
