Alex. Ștefănescu 
Sonetul Sătul de lucru… (scris, probabil, după 30 martie 1877, raționează Perpessicius, întrucât ciorna lui se află pe verso-ul unui fluturaș care anunță un concert programat în această zi) descrie o stare de spirit mai puțin obișnuită, trăită noaptea târziu, înainte de culcare:
„Sătul de lucru caut noaptea patul,/ Dar al meu suflet un drumeţ se face/ Şi pe când trupul doarme-ntins în pace,/ Pe-a tale urme l-au împins păcatul.”
Desprinderea sufletului de trupul greu, obosit de muncă, și plecarea lui pe urmele iubitei constituie un mod original și emoționant de reprezentare a dragostei care nu poate fi stăvilită de nimic, nici de legile fizicii. Poetul nu are nevoie de neologisme ca să comunice ceva atât de subtil. Recurge la un cuvânt vechi, cunoscut de toată lumea: drumeț: „al meu suflet un drumeț se face”.
În întunericul compact, el o vede dintr-odată pe iubită:
„Ca şi un orb mă simt în întuneric/ Şi totuşi înainte-mi zi se face.”
Eminescu smulge cuvintelor înțelesuri pe care nimeni n-ar fi crezut că le au. Lumina care ține loc de chip iubitei este o combinație „de frumuseți, de taină, curăție”. Așa cum prepară pictorul un verde fraged, de frunziș de primăvară, din culori cu care această această nuanță nu are aparent nicio legătură (albastru, galben și alb), așa compune poetul o „lumină necrezută” dintr-o enumerare incongruentă: frumuseți, taină și curăție.
Sună neașteptat de sugestiv un cuvânt pe care azi nu-l mai folosim aproape deloc: curăție.
La fel, în ultima terțină a sonetului atrage atenția modul cum este reconsiderat un substantiv îngust-specializat, soție:
„Din cauza ta, bălaia mea soţie,/ Cât ziulica trupu-odihnă n-are,/ Iar noaptea sufletul în cale pleacă.”
Soție nu are aici sensul prozaic de nevastă, ci acela de parteneră, de tovarășă, de femeie cu care bărbatul se însoțește răspunzând unei chemări mai presus de el. Unei chemări misterioase, asemănătoare cu jocul de forțe gravitaționale care provoacă mareea.
(text apărut în România literară nr. 44/ 2019)
