Punct

Timp de un an și jumătate am comentat în România literară și în revista on-line Literatura de azi, în fiecare săptămână, poezii ale lui Eminescu, dintre cele nepublicate de el în timpul vieții (despre poeziile lui antume am scris în volumul Eminescu, poem cu poem, apărut în 2017 la Ed. All). În total, șase-șapte ani la rând am citit versuri eminesciene, din ediția Perpessicius, dar și din alte ediții (în special din ediția anastatică a manuscriselor), ca și ce au scris alții despre ele, de-a lungul timpului. Am făcut, pot spune, o baie de frumusețe literară, acum, în ultima parte a vieții mele, ceea ce îmi dă sentimentul că biografia mea are happy-end.

În acest moment pun punct aventurii mele; aventură domestică, dar la fel de palpitantă ca aceea a unui explorator al cosmosului. A fost maximum din ceea ce mi-ar putea aduce cititul. Nu știu ce autori aș putea să mai citesc de acum înainte.

Mă simt dator să-mi fac cunoscute, după acest excurs, câteva gânduri. În principiu, n-am avea voie să analizăm și să evaluăm creația eminesciană postumă. Poetul nu a aprobat această indiscreție a noastră. Faptul că nu și-a publicat textele respective dovedește că nu le-a expus judecății publice. Toate erau încă în lucru când a murit el.

Pe de altă parte, era practic imposibil să ne reprimăm curiozitatea, știind că manuscrisele rămase după moartea unui poet genial există, că nu s-au pierdut în urma unui incendiu sau a unei inundații (eventualitate care îl înfricoșa pe Constantin Noica). De altfel, toate hârtiile din arhiva lui s-au publicat până la urmă, într-un fel sau altul. Au fost reproduse până și chitanțele de la spălătoria unde poetul își ducea rufele.

Dacă tot citim poeziile postume fără să avem consimțământul autorului, măcar să nu ne erijăm în evaluatori ai lor. Nu se pot evalua texte care nu sunt terminate. Principiul pe care l-am urmat a fost să descopăr și să contemplu, cu un sentiment de clandestinitate, poeme sau fragmente de poeme, versuri sau fragmente de versuri expresive, pline de farmec, aflate prin valoare în deplină continuitate cu opera antumă.

Nu este adevărat ceea ce a susținut I. Negoițescu ‒ că poezia postumă ar fi mai profundă, mai autentică decât aceea antumă. Este în această răsturnare a raportului antume-postume un teribilism ieftin, de aceeași natură cu cel practicat de Simona Popescu, care afirma că interpretarea de azi a lui Eminescu ar trebui să plece de la o poezie mai deocheată, scrisă pentru amuzamentul bărbaților de la „Junimea”, Antropomorfism, și nu de la Luceafărul.

Poeziei antume nu îi lipsesc abisalitatea, demonismul, metafizica sau plăcerea experiențelor interzise pe care I. Negoițescu le vedea aproape exclusiv în poeziile nepublicate de poet.

De altfel, spre marea mea dezamăgire, poeziile lui Eminescu nu au fost citite integral, cu atenție și răbdare, de aproape niciunul dintre criticii și istoricii literari care s-au ocupat de ele. Le-a parcurs probabil vers cu vers Titu Maiorescu (pe cele programate să fie citite la „Junimea” sau publicate în „Convorbiri literare”). Și G. Ibrăileanu ‒ pe cele analizate de el (cu atâta înțelegere!). Marele G. Călinescu, în cele cinci volume din Opera lui Eminescu apărute între 1934‒1936, nu examinează de la început la sfârșit nici măcar un singur poem. Face un spectacol de idei, al său, fără prea mare legătură cu creația poetică eminesciană, pe care o pulverizează prin mii de exemplificări. Și mai face ceva: un fel de colecție de bizarerii și de situații hilare (unele inventate de el însuși), dintr-o plăcere irepresibilă de a se juca, de a uimi și de a amuza.

Cei mai mulți critici și istorici literari, unii dintre ei considerați eminescologi, l-au citit pe Eminescu superficial sau parțial, bazându-se în numeroase cazuri pe ceea ce au scris alții înaintea lor. Drept urmare, unele secvențe și, în unele cazuri, poeme întregi au fost interpretate greșit, în mod flagrant.

N-am luat în considerare toate poeziile postume, ci aproape pe toate. Pe unele le-am ignorat pentru că n-am găsit în cuprinsul lor nimic demn de interes; ele au fost compuse probabil în momente în care poetul, preocupat de altceva, și-a pus scrisul pe „pilot automat”. Pe altele, deși splendide, le-am omis observând că toate formulările inspirate din cuprinsul lor au fost preluate de-a lungul timpului în alte poezii, autorul folosindu-le ca pe niște rezerve de idei și imagini.

Eminescu, se știe, ținea un timp în stadiul de „șantier” aproape fiecare text al său (chiar și pentru bilețelele de răspuns la invitațiile lui Titu Maiorescu de a lua masa împreună făcea ciorne). Poeziile importante au stat în acest stadiu, de șantier, între șapte și zece ani. Aceasta nu înseamnă că poetul lucra la ele în fiecare azi, ani la rând, ci doar că din când în când le revedea, le regândea, le îmbunătățea, avându-le pe toate în minte.

Așa stând lucrurile, am consultat în repetate rânduri manuscrisele (reproducerile lor din ediția anastatică a Academiei Române) și am avut prilejul să constat că Eminescu avea nu numai geniu, ci și un bun-gust desăvârșit. Poate nu avea spontaneitate, dar, cu ajutorul conștiinței sale critice, reușea să elaboreze un firesc al textelor, asemănător cu spontaneitatea, să confere scrisului său grație. Așa se explică faptul că postumele, nedefinitivate, sunt, din punct de vedere stilistic, mai greoaie decât antumele. M-am obișnuit cu acest limbaj uneori bolovănos și redundant; el mă face să mi-l imaginez pe poet ca pe un pietrar care taie stânci, șlefuiește fragmentele și le îmbină răbdător, cu o tenacitate ieșită din comun, până când totul devine identic cu proiectul din mintea lui. Marea grijă a lui Eminescu era să șteargă urmele efortului de creație făcut de el în multe nopți nedormite (în acele nopți în care, după cum își amintea un nepot al lui Slavici, avea uneori migrene îngrozitoare și striga: „Smulgeți-mi capul! Smulgeți-mi capul!”).

Și am mai înțeles ceva, cercetând manuscrisele. Vestita grafie elegantă, desăvârșită a lui Eminescu e o legendă. El scria de fapt foarte neglijent, aproape ilizibil. Numai textele întrutotul lucrate erau caligrafiate cu evlavie de mâna lui (așa se și pot identifica poeziile pe care le-a publicat sau pe care intenționa să le publice).

Mă miră faptul că, la o vârstă reprezentând jumătate din vârsta mea, Eminescu știa mai multe cuvinte românești decât mine (în condițiile în care eu mă consider un bun cunoscător al limbii române). Dar, din toate cele aproximativ 200.000 de cuvinte pe care le cunoștea (și pe care le utiliza în articolele de ziar și și în traduceri), folosea în poezie numai 700-800. Și anume cuvinte de bază, de largă circulație, productive din punct de vedere lexical, cunoscute de toți vorbitorii de limbă română. Din aceste relativ puține cuvinte făcea poezie de o neasemuită frumusețe, exclusiv prin combinarea lor ingenioasă. Parcă avea acces la „jocul cu mărgele de sticlă” imaginat de Herman Hesse. Parcă devenea zeu când scria.

Mai mult decât orice, mă miră faptul că Eminescu a existat.

(text apărut în România literară nr. 52/ 2018)

În imagine: cele patru fotografii, neretușate, care îl reprezintă în mod cert pe Eminescu