Alex. Ștefănescu 
În Privesc orașul – furnicar (caz rarisim, la Eminescu, de luare în considerare a peisajului citadin), orașul pare văzut de undeva, de sus, nu chiar de la nivelul Lunii, ca în Împărat și proletar, ci de la balconul unei clădiri înalte sau din clopotnița unei biserici. În mod evident, poetul se simte detașat de spectacolul străzii, fără să trăiască însă sentimentul de alienare, de singurătate în mijlocul mulțimii din care G. Bacovia va face esența poeziei sale.
În pădurea cea mai încâlcită și întunecoasă, Eminescu se simte acasă. E un acasă metafizic, un paradis pierdut odată cu ieșirea din copilărie („unde ești copilărie, cu pădurea ta, cu tot?”), dar e un acasă. În geometrizatul și iluminatul oraș, se întâmplă, iată, ca el să privească în jur fără să înțeleagă. Elementele pe care le înregistrează nu se leagă între ele, lipsește un sens al priveliștii, totul funcționează mecanic și inutil (ca în teatrul absurdului, care va fi la modă peste o sută de ani):
„Privesc oraşul – furnicar −/ Cu oameni mulţi şi muri bizari,/ Pe strade largi cu multe bolţi,/ Cu câte-un chip l-al stradei colţ./ Și trec foind, râzând, vorbind,/ Mulţime de-oameni paşi grăbind.”
Deși adunați la un loc, oamenii nu participă la o acțiune comună. Fiecare își vede de-ale lui sau face parte dintr-un grup fără legătură cu alte grupuri.
„Doar numai p-ici şi pe colea/ Merge unul de-a-nletelea,/ Cu ochi-n cer, pe şuierate,/ Ţiindu-şi mânile la spate./ S-aude clopot răsunând,/ Cu prapuri, cruci, icoani, viind,/ Preoţii lin şi în veştminte/ Cântând a cărţilor cuvinte./ În urmă vin ca –ntr-un prohod/ Tineri, femei, copii, norod;/ Dar nu-i prohod − sfinţire de-apă,/ Pe uliţi lumea să nu-ncapă;/ Se scurg încet − tarra bumbum,/ Ostaşii vin în marş acum,/ Naintea lor tambur−major,/ Voinic el calcă din picior/ Şi tobe tare-n tact ei bat/ Şi paşii sună apăsat;/ Lucesc şi armele în şir,/ Frumos stindarde se deşir;/ Ei trec mereu tarra bumbum/ Şi dup-un colţ dispar acum…”
Mai lipsește cineva care să aducă în scenă noi și noi scaune, ca în piesa lui Eugen Ionescu…
Într-un sat, colectivitatea participă de obicei la un singur eveniment, la semănat sau la secerat, la o nuntă sau la o înmormântare. La oraș este deconcertantă, pentru cineva încă neintegrat în stilul de viață citadin, simultaneitatea a numeroase evenimente, diferite între ele. O procesiune religioasă de sfințire a apei se intersectează, ca în poezia lui Eminescu, cu un marș militar, un alai de nuntă se poate întâlni cu un convoi mortuar. Gesticulația indivizilor nu este reglată de o stare de spirit comună; în timp ce mulți se grăbesc, cineva poate trece încet („de-a-nletelea”), fluierând, cu ochii pe cer și cu mâinile la spate. Această babilonie este șocantă pentru cineva educat la țară – fie și în familia unui boiernaș dintr-un sat din nordul Moldovei, ca Mihai Eminescu.
În Privesc orașul – furnicar se remarcă din nou capacitatea poetului de a defini exact și a face recognoscibilă o situație, de-a o descrie sintetic-expresiv. Trecerea în marș a unei formații militare pe stradă pare o secvență desprinsă dintr-un film al lui Ingmar Bergman, datorită clarității stranii și a imaginii, și a sonorului: tobele bat tare, pașii sună apăsat, armele lucesc în șir, stindardele se deșiră în curentul creat de înaintarea energică. Și – încheiere de efect – tot acest convoi dispare după un colț.
(Încerc să mi-i închipui pe poeții de azi scriind o poezie despre trecerea unui detașament militar, cu fanfară, pe stradă. Oare ar reuși să ne facă să-l vedem și să-l auzim, fie și ca într-un vis bizar, asemenea lui Eminescu?)
Poemul (în legătură cu care Perpessicius presupune că a fost scris în 1873) n-a fost revizuit niciodată de autor și a apărut abia după moartea sa, în Revista Fundațiilor Regale din iulie 1939, într-o suită de inedite publicată de Perpessicius. Construcția sa, simplă, constă în juxtapunerea unor enunțuri, între care nu există un raport de genul cauză-efect și pe care poetul nu le ierarhizează. Ar putea fi amestecate asemenea unor cărți de joc și, în orice variantă, ar sugera aceeași lipsă de sens a agitației furnicarului uman:
„O fată trece c-un profil/ Rotund şi dulce de copil,/ Un câne fuge spăriet,/ Şuier’ un lotru de băiet,/ Într-o răspântie uzată/ Şi-ntinde-un orb mâna uscată,/ Hamalul trece încărcat,/ Şi orologiile bat −/ Dar nimeni mai nu le ascultă/ De vorbă multă, lume multă.”
Cel mai eminescian dintre prozatorii noștri, Mihail Sadoveanu, se simțea și el străin de aglomerațiile urbane, care strică prin exces armonia naturii (creând, bineînțeles, o altă armonie, greu sesizabilă însă de iubitorii vieții patriarhale). Și Eminescu, și Sadoveanu nu sunt însă anticitadini, sunt prea mari scriitori ca să decadă la condiția de activiști ai unor cauze administrativ-turistice, ca ecologiștii de azi.
În Privesc orașul−furnicar, Eminescu examinează spațiul citatdin pur și simplu cu un fel de curiozitate. Până la a scrie aceste versuri, s-a plimbat prin Iași și București, prin Viena și Berlin fără complexe, integrat într-un stil de viață care i-a devenit repede familiar. În plus, cunoștea istoricul marilor orașe (de recitit pasajul despre instaurarea Comunei din Paris din Împărat și proletar). Putea să vorbească despre muzee, despre parcuri, despre monumente. Nu întâmplător, în 1872, când a venit cu Veronica Micle la Viena, Ștefan Micle l-a rugat pe el, nu pe altcineva, dintre toți studenții români aflați în capitala Austriei, s-o conducă pe soția lui prin oraș și să-i vorbească despre bisericile și palatele vieneze.
Eminescu nu era, prin urmare, speriat de agitația dintr-un mare oraș. Dar nu suferea de snobism și putea să se detașeze suficient pentru a privi orașul și altfel, care și cum l-ar fi văzut pentru prima oară. Din această perspectivă putea să sesizeze stranietatea și comicul involuntar al existenței citadine.
