Alex. Ștefănescu 
Locuința magului se află, bineînțeles, într-un loc sălbatic, greu accesibil:
„În munţi ce puternici din codri s-ardică,/ Giganţi cu picioare de stânci de granit,/ Cu fruntea trăsnită ei norii despică/ Şi vulturii-n creieri palate-şi ridică/ Ş-uimiţi stau în soare privindu-l ţintit.// Acolo prin ruini, prin stânci grămădite/ E peştera neagră zăhastrului mag”.
Descrierea continuă mai mult decât era necesar pentru vizualizarea peisajului, divulgând încă o dată plăcerea lui Eminescu de a face o baie de măreție, fie și uitând de cititor. În sfârșit este adus în scenă și magul. Nu este un personaj modest și ascetic, așa cum ni l-am fi imaginat avându-l în memoria noastră culturală pe Daniil Sihastru (despre care se spune că a fost consultat de Ștefan cel Mare însuși într-o problemă de… politică externă), ci unul de o prestanță spectaculoasă, comparabil cu o divinitate:
„De-asupra de lume, de-asupra de nori,/ Stă magul; priveşte furtuna pornită:/ De-asupra lui soare cu raza iubită,/ Desupt iarnă, ploaie, zăpadă, fiori./ El cartea-şi deschide, la ceruri priveşte/ Şi zodii descurcă în lungul lor mers./ E-o carte ce nimeni în veci n-o citeşte/ Cu semnele strâmbe întoarse-arăbeşte:/ Sunt legile-n semne din ăst univers.”
Aceeași grandoare are călătoria fiului de împărat către reședința magului – adevărat fragment de epopee:
„Prin noaptea bătrână, ursuză, voinică,/ Prin nori ce se clatin, se luptă, se sparg,/ Feciorul de rege trecea fără frică −/ Pe munte luceşte o flacără mică/ Cu raze ce taie-ntunerecul larg.”
Ca să ajungă la acea flacără mică, tânărul dornic de învățătură escaladează stânci gigantice și înfruntă o furtună năprasnică.
(Dacă vrem să ne amuzăm, putem compara situația din poem cu una reală, din vremea noastră: tânărul Gabriel Liiceanu luând trenul din Gara de Nord pentru merge în munți, la Păltiniș, unde într-o cabană îl așteaptă bătrânul filosof cu aptitudine de pedagog, Constantin Noica.)
Fiul de împărat are propriile lui momente de cugetare și reverie. Lui îi atribuie Eminescu o reprezentare metafizică a nașterii și morții oamenilor (inspirată dintr-o credință populară, conformă căreia fiecare stea căzătoare anunță moartea unui om):
„Un om se naşte − un înger o stea din cer aprinde/ Şi pe pământ coboară în corpul lui de lut,/ A gândurilor aripi în om el le întinde/ Şi pune graiul dulce în pieptul lui cel mut./ O candelă a vieţii, de cer steaua depinde/ Şi îmblă scriind soartea a omului născut./ Când moare a lui suflet aripele şi-a-ntins/ Şi renturnând în ceruri pe drum steaua a stins.”
Această teorie eretică este dezvoltată, fastidios, pe parcursul câtorva zeci de strofe. Vine însă momentul când fiul de împărat ajunge la destinație:
„«Părinte − el zice − şi-adânc i se-nchină,/ Bătrânul meu tată aici m-a trimis»./ «Venit-ai?» − bătrânul răspunde, suspină,/ Pe faţa lui trece zâmbire senină,/ C-o mână el cartea cea veche a-nchis.”
Dându-i de înțeles că prevăzuse venirea lui, bătrânul îi explică viitorului împărat de ce s-a dezlănțuit furtuna (a lăsat-o pur și simplu… nesupravegheată, iar ea a evadat din adâncul pământului.) Ca remediu, caută în carte o vrajă și, cu ajutorul ei, oprește stihia dezlănțuită și o retrimite „În neagra-nchisoare în fund de pământ…”. (Ideea de ținere a vijeliilor în captivitate este preluată, probabil, din mitologia greacă.)
Chilie de sihastru (foto: Virgil Alexandru Iordache)
Așa începe un lung șir de acțiuni demonstrative și fantasmagorice ale magului.
1. Îl conduce pe tânăr într-o sală subterană imensă, cu pereți de marmură neagră. Din luciul lor straniu se desprinde somnul, care are o înfățișare de blondă serafică și ademenitoare. Enigmaticul personaj îl transportă pe tânăr în lumea visului. Acolo, fiul de împărat trăiește ceva neasemuit de frumos:
„El ochi-şi deschide, de-asupra lui vede/ Doi ochi mari albaştri, adânci visători./ A lui fericire el mai că n-o crede,/ El gura şi-apasă pe blondele-i plete/ Şi faţa cea pală i-o mângâie-n dor.”
Nu se înțelege de ce somnul este reprezentat ca un personaj feminin. Nu se înțelege nici de ce mai apare o femeie, aceea din vis. Explicațiile date de mag n-au legătură cu experiența trăită de tânăr:
„«Curând vom ajunge pe steaua senină,/ Pe care în ceriuri numesc-o a mea./ De visuri, de umbre, de cântec e plină./ Curând vom intra în câmpia ei lină/ Şi-n urmă-ţi pământul rămâne − o stea.»”
2. Magul călătorește, dus de o stea ca de un vehicul și salutat de îngerii „răsfirați în spațiu”, în „a haosului vale”, unde peisajul cosmic seamănă cu acela văzut de Hyperion în drumul lui spre Demiurgos: „De-asupra vedea stele şi de desuptu-i stele” (în Luceafărul: „Un cer de stele dedesubt,/ Deasupra-i cer de stele”). Folosind un mijloc de transport atât de rapid, magul ajunge pe „steaua lui” (rămâne obscură ideea că se poate călători cu o stea către altă stea):
„Mai e-n tot universul o stea plină de pace,/ Neturburată, vecinic, de ură, de război;/ În toate Creaţiunea gura ei vecinic tace,/ N-o bântuie griji rele, n-o bântuie nevoi.”
Acolo se află un om pe care magul vrea să-l vindece de nefericire:
„«E-un om, care pe dânsa nefericit se ţine/ Dar nu-i nefericirea în stea, ci e în el,/ Dar soartea lui schimba-voi, din rău oi face bine −/ Cobor acum în astru-mi să-l mângâi şi pe el».”
Nu se înțelege ce e cu acel om, dacă poate fi considerat un alter-ego al poetului sau al magului.
3. Magul își face funii din nori și coboară pe ele până la marea de pe steaua lui, „care-și mișcă mii valuri tremurând”, apoi, din „norii cei mai deși”, își confecționează o luntre care „îl duce în leagăn dulce, prin cânturi de pe mal”:
„Din insule bogate cu mari grădini de laur,/ Lebede argintoase aripele-ntinzând/ Veneau sfâşiind apa la luntrea lui de aur/ Şi se-nhămau la dânsa şi o trăgeau cântând.”
Înainte de a continua enumerarea situațiilor mirifice și neverosimile prin care trece personajul eminescian (însoțit sau neînsoțit de fiul de împărat, care din când în când dispare pur și simplu din raza atenției poetului), putem face observația că am greși dacă am încerca să găsim o logică a acestui roman picaresc-cosmic. Sau dacă am trata fiecare moment ca pe un simbol esoteric și am încerca să-l descifrăm. Nu există nimic de ordonat, explicat sau presupus.
Eminescu seamănă cu un pianist care își plimbă mâinile liber pe clape, nu interpretând o melodie, ci iscând posibile începuturi de melodii. Așa se explică repetițiile, inconsecvențele și neclaritățile poemului. Așa se explică de ce totul rămâne definitiv inexplicabil.
G. Călinescu, descoperitorul poemului printre manuscrisele eminesciene, l-a considerat „o schiță de basm filosofic”, ceea ce nu este chiar exact. Avem de-a face mai curând cu un amestec de reverie și filosofare. Dar tot G. Călinescu recurge, pentru a-și comunica impresia de cititor, la o imagine critică foarte inspirată, care va însoți întotdeauna poemul, ca un act de identitate:
„Schița de basm filosofic căreia i-am dat denumirea de Povestea magului călător în stele e foarte înrudită prin concepție cu Mureșan și se poate așeza în aceeași epocă. Mult mai stângace, aruncată în învălmășeala inspirației, ea are informitatea unui bronz răcit și părăsit înainte de a i se fi dat o formă hotărâtă.”
(Text apărut în România literară nr. 52/ 2017)
