Alex. Ștefănescu 
CUM SE TERMINĂ UN POEM NETERMINAT
Să revenim la peripețiile magului călător în stele.
4. După ce ajunge la marea de pe steaua lui (stea care arată ca o planetă) și ia loc într-o luntre trasă de lebede, el ajunge la un țărm stâncos, pe care se află un templu în ruină. Scenografia este fastuos-romantică:
„Luntrea, un vis de aur, pânza albastră-a mării/ O sfâşie – şi-aproape ea vine-acum de mal”.
Cu simțul lui artistic, Eminescu intuiește dramatismul edificiilor în curs de prăbușire (dramatism mai mare decât al celor prăbușite). De aceea el preferă, ca poet, construcțiile care stau să cadă:
„Un mal de pietre suie, de stânci frânte rebele,/ Ce stau lovind cu poala în înspumatul val.// Acolo printre stânce bătrâne şi schelete,/ Un templu în ruină, de apă înecat,/ Pe jumătate murii şi stâlpii şi-i înclină/ Şi stă-n curând să cadă de vreme sfărâmat.”
(În Floare albastră vom regăsi această imagine expresivă, referitoare însă la un peisaj natural, nu la o clădire: „Stânca stă să se prăvale/ În prăpastia măreaţă”.)
Magul caută pe cineva anume în acel loc neștiut de nimeni altcineva, de pe îndepărtatul astru. Este un pustnic ca și el, care însă trăiește retras din lume și duce o viață ascetică nu pentru a deveni un înțelept, ci dintr-o dorință de sinucidere lentă, provocată de moartea femeii iubite. Eminescu, deja știm, se instala întotdeauna în condiția de îndrăgostit nefericit ca să poată trăi dragostea la intensitatea ei maximă. Își imagina că iubita aparține trecutului, sau că l-a părăsit, sau că nici nu știe că el o iubește („o lume-ntreagă-nțelegea, tu nu m-ai înțeles”). Aici, în episodul cu Povestea magului călător în stele, nefericirea ia proporții de tragedie (dar și de melodramă cosmică), fiind reprezentată prin izolarea pe o stea, în „scorburi de perete” și printr-o asceză dusă până la autoflagelare:
„În scorburi de părete trăieşte-un biet călugăr/ Tânăr, frumos − dar însă ca umbra el e slab./ Din stânce năruite, din pietre şi din bulgări/ Făcu cărări spre fundul al templului arab.// Acolo prigonit stă de visuri şi de gânduri./ Ce vrea nici el nu ştie, se chinuie-nzădar,/ Doarme pe-un pat de trenţe ce-i pus pe două scânduri,/ Nu bea apă d-izvoare, ci valul mării-amar.// Astfel el vrea viaţa s-o sfarme, s-o scurteze.”
De unde știm că sihastrul este Eminescu? Toate personajele lui Eminescu sunt Eminescu. Nu în sens biografic, ci liric. Toate îl reprezintă, toate adaugă câte ceva la portretul său spiritual. Poezia eminesciană nu este un cântec, ci o simfonie, o sinteză de posibilități de-a fi ale ființei omenești.
Pe de altă parte, faptul că sihastrul este Eminescu nu contează în evaluarea textului, nu-i mărește frumusețea și nici nu i-o scade. Acest text rămâne oricum lipsit de coerență, tautologic și scris neglijent și ne dă doar o idee, prin anvergură și prin imaginația prodigioasă, ca și prin unele surprinzătoare fulgerări ale inspirației, despre geniul poetului. Avem de-a face, ca și în cazul altor postume, nu cu un poem, ci cu șantierul unui poem, pe care îl explorăm cu indiscreție, ca să emitem – fără aprobarea autorului, profitând de faptul că el nu mai este în viață – tot felul de presupuneri în legătură cu ce ar fi rezultat din efortul lui. Sau ca să ne bucurăm descoperind din când în când, pe neașteptate, pasaje de o splendoare proprie numai scrisului eminescian.
Un asemenea pasaj este cel în care călugărul îi povestește magului venit să-l consoleze (mag pe care îl numește „părinte”) cum reușește să comunice noaptea, cântând la harfă, cu iubita lui moartă. Regăsim aici o mistică a artei, o concepție orfică despre forța demiurgică a creației artistice:
„Şi cânt… Din valuri iese câte o rază frântă/ Şi pietrele din ţărmuri îmi par a suspina./ Din nori străbate-o rază molatecă şi blândă,/ O rază diamantă cu – albeaţa ei de nea.// Şi raza mă iubeşte, mângâie a mea frunte/ Cu-a ei lumină blândă − o muzică de vis/ Din aer şi din mare cântului meu răspunde,/ Cântec născut din ceruri şi-al mării crunt abis.// La mijlocul de aer, în sfera de lumină,/ Din frunte-mi se retrage raza cea de cristal,/ Ea prinde chip şi formă, o formă diafanină,/ Înger cu aripi albe, ca marmura de pal.// Şi se coboară palid pe drumul razei sale/ Şi se coboară-alene, cu cântecu-mi l-invoc/ Şi haine argintie coprind membrele sale,/ Prin păru-i flori albastre, pe frunte-o stea de foc.”
Universitatea din Viena pe vremea lui Mihai Eminescu
Impresionantă este și ardoarea de fanatic cu care îndrăgostitul se străduiește să demonstreze că vizitele pe care i le face post-mortem iubita lui sunt reale:
„Nu e vreo fantasmă nebună şi deşartă,/ E o făptur-aievea, cu gând din gândul meu,/ Dintr-un noian de raze am întrupat-o eu/ Şi inima-mi o cheamă, gândirea-mi o dezmiardă/ Și sufletul din mine e şi sufletul său.// Tot ce-am gândit mai tânăr, tot ce-am cântat mai dulce,/ Tot ce a fost în cântu-mi mai pur şi mai copil/ S-a-mpreunat în marea aerului steril/ Cu razele a lunei ce-n nori stă să se culce/ Şi a format un înger frumos şi juvenil.”
Magul, lucid și sceptic, contestă realitatea viziunilor nefericitului tânăr:
„ Nebun ori eşti lunatec − bătrânul murmurează…/ E visul tinereţii, e sete de amor./ Îngerul tău e-o rază şi trupul ei un nor…”
Urmează, în replică, un elogiu al nebuniei făcut de cel care o profesează. Secvența este antologică, putând fi citită ca o spovedanie răscolitoare, dar și ca o subtilă artă poetică:
„Şi dac-ar fi, ce-mi pasă? Chiar pala nebunie/ Se poate că, trezită, a-nfipt ochii cumpliţi/ În fruntea-mi veştezită, în creieri rătăciţi/ Şi-n jurul ochilor mei gravă ca la stafie/ Afunde şi teribili, lungi cearcăne de plumb?/ Fie aşa − eu nu zic… Şi totuşi nebunia/ Cum e, cu chipul dulce, cu care m-a coprins/ Îmi place − cum îmi place visul de raze nins,/ Îmi place cum îmi place o umbră argintie./ Tu cugeţi. Cugetarea cu raze reci pătrunde,/ Loveşte chipul dulce creat de fantasie/ Şi acest chip devine palid ca o stafie/ Şi-ndată ce-l priveşti tu el stă să se confunde/ Cu locul de-unde vine, cu norii ori cu unde./ Dar eu… eu nu sunt astfel… Mie-mi place visarea./ Fie ca chiar un basmu, numai fie frumos,/ Înger c-ochi mari albaştri, cu chipul luminos…/ Şi iert că el se stinge, cum aprind lumânarea.”
Ne-am putea juca puțin imaginându-ne că asistăm la un dialog între Mihai Eminescu și Titu Maiorescu…
Receptiv la pledoaria tânărului (care este altul decât fiul împăratului, venit să învețe cum se conduce un imperiu, sau poate că este chiar el, după trecerea mai multor ani), magul consimte că viziunile unui artist au realitatea lor:
„Magul îşi răzgândeşte-a călugărului soarte!/ − E-aevea acea fiinţă, visele-ţi nu te mint/ Dar nu-i aci în lume… E sufletu-unei moarte/ Pe care-nsă eu însumi pot ca să-l reaprind./ Pot s-o topesc în forma de lut care s-o poarte/ Şi idealu-eteric în lut eu pot să-l prind,/ Dar nu aici. Aicea de viaţă n-are parte;/ Vom merge-n lumea unde trăieşte mai departe.”
Cu această promisiune se termină poemul neterminat Povestea magului călător în stele. Nu vom afla, din păcate, niciodată dacă magul s-a ținut de cuvânt.
(Text apărut în România literară nr. 1-2/ 2018)
