Alex. Ștefănescu 
O adorație mistică față de o femeie de o frumusețe nepământeană, o fericire fără margini trăită la cel mai neînsemnat semn de bunăvoință din partea ei ‒ așa este înțeleasă dragostea în multe dintre poemele lui Eminescu (dar nu în toate). În Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci (1876) poetul o asigură pe femeia iubită de devotamentul lui fără margini, invocând numeroase situații în care ar fi gata să se sacrifice numai ca să o știe fericită:
‒ Ar accepta osânda de-a o iubi în veci fără să aibă parte de reciprocitate.
‒ Ar fi de acord ca viața lui sufletească să depindă până și de mișcarea genelor ei.
‒ Ar suferi cumplit știind-o inaccesibilă, dar s-ar chinui să pară vesel ca să n-o tulbure cu deznădejdea lui.
‒ Ar considera că suferința lui cumplită, care i-a pustiit viața, contează mai puțin decât un capriciu al ei.
‒ S-ar duce în mormânt pentru un cuvânt rostit de „gura cea dulce”.
‒ Ar recunoaște fără ezitare că o iubește mai mult decât pe propria lui mamă, pe care a iubit-o totuși cu atâta intensitate încât, văzând-o moartă, a simțit că „inima îi crapă”.
‒ Ar fi gata să-i mulțumească pentru că el, nefericitul, trăiește, ca și cum ea, și nu mama lui, i-ar fi dat viață.
‒ Ar fi în stare s-o urmeze supus ca un câine, pas cu pas, ca să-i fie mereu în preajmă.
Această acumulare de declarații patetice, acest amestec de proslăvire și umilință creează o tensiune emoțională ieșită din comun. Numai credincioșii care urcă în genunchi dealul până la biserica aflată în vârful lui mai oferă un spectacol atât de impresionant (cu toate că și în ritualul lor, și în poemul la care ne referim există o doză de kitsch).
Având un desăvârșit bun-gust, Eminescu salvează din punct de vedere estetic discursul declamativ-patetic. Cum? Introducând treptat, la început ca o simplă adiere, apoi ca un vânt tot mai puternic și în cele din urmă ca un uragan, tema geloziei. Această emoție rea, in crescendo, creează trăiri contradictorii, pline de dramatism și spulberă atmosfera de solemnitate imnică pe care oamenii de azi n-o suportă multă vreme.
Deși nu are nicio dovadă, îndrăgostitul ajunge, printr-un raționament obsesiv, la ideea că… este imposibil ca femeia vieții lui să nu fi iubit și alți bărbați. Sau să se fi lăsat iubită de ei:
„Spuneţi că-i ca omătul din proaspăt abia nins,/ Colanu-i nici o mână, ca noi, i l-a descins,/ Că gura i-i fecioară, că ochiu-i e virgin/ Şi mâna asta dulce, ca floarea cea de crin,/ Că nu a strâns-o nimeni, că n-a răspuns cu strâns ‒/ Că setea de iubire pe ea n-o au atins.// Dar vai! E prea frumoasă. Putut-a sta-mpotrivă/ ‒ Plăcerea-ademeneşte, dorinţa-i guralivă ‒/ Acelor vorbe calde, şoptite cu durere/ Ce aerul îl umplu şi inima de miere?/ Putut-a împotriva atâtora să steie/ Când e aşa frumoasă, când nu-i decât femeie?”
Ceea ce la început era doar o presupunere, bazată pe logica relațiilor dintre femei și bărbați, devine pe parcurs o certitudine chinuitoare. Renunțând la prezumția de nevinovăție, poetul o acuză direct și brutal pe femeia iubită de el de frivolitate:
„Şi tu? Îmi zâmbeşti mie, cum altora zâmbeşti,/ Cum poate-ai spus-o altor tu-mi spui că mă iubeşti ‒/ Şi eu? eu sunt ca alţii? Şi tu vezi şi în mine/ Pe-amantul unei zile, pe-un Don Juan, pe-un câne / Ce-i dai şi cu piciorul şi după ce-l dezmierzi?/ O râde-mă, o cască în faţă-mi… tu mă pierzi!”
Apoi gelozia, care se alimentează din ea însăși, se amplifică fulminant și precipită într-un rechizitoriu:
„Cochetă, lunecoasă, linguşitoare, rece ‒/ Cu viaţa-mi sfărâmată urâtul tău petrece;/ Şi să te vezi privită cu patimă, cu jind,/ Să vezi că cel mai tare se face om de rând,/ Cu gura numai spumă se pleacă în genunchi,/ ‒ Priveliştea aceasta te bucură-n rărunchi”.
Discursul acuzator suferă de un fel de turbulență linvistică; aceasta reduce precizia imaginilor, le face neclare sau tautologice. Poemul nu are grația stilistică specifică scrisului lui Eminescu.
„Să-l vezi că la picioare-ţi se târâie un vierme/ Şi recea-ţi ironie mai mult încă să-l sferme.” etc.
Valoarea lui literară constă în altceva, în construcție. Poetul a proporționat bine întregul, a combinat cu instinct artistic vocea dragostei și vocea geloziei. Acestea se pun în valoare reciproc și ansamblul capătă o mai mare forță expresivă. În plus, ca un orator experimentat, poetul a pregătit pentru finalul discursului o răsturnare de situație pe care nimeni n-ar fi putut s-o prevadă:
„Şi totuşi, totuşi scumpo… de nu te-aş fi văzut/ Au astă bogăţie de-amor aş fi avut?/ Durerea-mi este dragă, căci de la tine-mi vine/ Şi îmi iubesc turbarea, căci te iubesc pe tine;/ Urăşte-mă, priveşte la mine cu dispreţ,/ Să te iubesc prin astea tu mai mult mă înveţi.// Spuneţi-mi cumcă faţa o mască e de ceară?/ Şi mai mult o să crească iubirea mea amară!/ Că-n lupanar văzut-o-aţi jucând, bătând din palme/ Şi o să-mi par’ un înger, în gândul lui cu psalme!/ Spuneţi de ea tot răul de vreţi să-nnebunesc:/ Că-i heteră, un monstru, că-i Satan ‒ o iubesc!”
Iubirea necondiționată, fanatică, surdă la argumente nu este o invenție a poetului. Exact așa descriu psihanaliștii dragostea. Eminescu a pus însă în scenă mai bine decât alții această sfidare a logicii de către îndrăgostit:
„Durerea-mi este dragă, căci de la tine-mi vine”…
Text apărut în România literară nr. 42/ 2018
