Odin și poetul

Pe Eminescu îl interesa la ce anume vor folosi versurile sale. Se indigna la gândul că va avea parte de cititori snobi sau frivoli:

„Ei cer să cânt… durerea mea adâncă/ S-o lustruiesc în rime şi- cadenţe/ Dulci ca lumina lunei primăvara/ Într-o grădină din Italia./ Să fac cu poezia mea cea dulce/ Damele să suspine, ce frumoase/ Pot fi pentru oricine. Pentru mine/ Nu. Şi juni nătângi cu ţigarete-n gură,/ Frizaţi, cu sticla-n ochi, cu cioc sub dinţi,/ Să reciteze versuri de-ale mele/ Spre-a coperi cu-espresia adâncă/ Unei simţiri adevărate − nişte mofturi.”

Astfel începe poemul Odin și poetul, scris și el în perioada studenției la Viena și rămas nefinisat. După cum știm și din alte texte ale sale, Eminescu era un autor abuziv în relația cu cititorii, îi disprețuia sau le punea condiții drastice. Nu-l înduioșa presupunerea că femeile (numite sarcastic „dame”) vor suspina citindu-l. Nu-l flata nici eventualitatea ca unii tineri să-i învețe pe de rost versurile pentru a le impresiona pe iubitele lor (pe aceștia îi satiriza aprioric: „juni nătângi cu țigarete-n gură, frizați, cu sticla-n ochi, cu cioc sub dinți” – ne putem imagina cum i s-ar fi înfățișat junii de azi, cu căști în urechi și cercei în nas!).

Mai mult decât atât, chiar dacă cititorii ar deplânge sincer suferința trăită de poet, el tot s-ar considera nedreptățit, pentru că, pe seama nefericirii lui, alții și-ar alina durerea:

„O, şi de-aţi plânge chiar, dacă durerea/ Adevărată şi neprefăcută/ V-ar topi ochii şi a mea cântare/ V-ar arde sufletul din voi… Atuncea/ E şi mai rău − şi-atunci şi mai puţin/ Va gândi cineva pe un moment/ L-acel nefericit ce le-a avut.”

Tânărul Eminescu merge cu răsfățul până la a pretinde că „ei” (ceea ce înseamnă „ceilalți”, „semenii”, „lumea-ntreagă”) au o atitudine cinică, lăsându-l pe poet să sufere pentru că numai suferința produce poezie:

„Au nu ştiu ei cu toţii/ Că dacă vor seca a mea durere/ Cu mângâieri − atuncea şi izvorul/ De cânturi va seca…

Toată această construcție intelectuală este livrescă. Ne vine greu să ni-i imaginăm pe contemporanii lui Eminescu acționând cu premeditare pentru a-l lăsa pradă suferinței și a-l face astfel productiv ca poet. Victimizarea poetului reprezenta o modă (de origine romantică) în secolul nouăsprezece. Ea era compatibilă cu o vocație a nefericirii proprie lui Eminescu.

Nu este vorba de o vocație a nefericirii morbidă, de genul celei a lui Cesare Pavese sau a altor scriitori predispuși la sinucidere. Eminescu se instala în situația de om care a pierdut totul numai pentru a putea trăi mai intens, pentru a da viața la maximum. El iubea cu o ardoare dusă până la paroxism dacă iubita lui era pierdută „în valurile vremii” sau dacă îl ignora când, în plimbările lui nocturne, se uita la geamul ei. Se bucura frenetic de copilărie doar în situația în care „trecut-au ani, ca nouri lungi pe șesuri” și el se putea întreba: „unde ești copilărie, cu pădurea ta cu tot?”. Îl entuziasma viața literară numai în măsura în care aparținea iremediabil trecutului; atunci și numai atunci poeții „scriau o limbă ca un fagure de miere”.

În mod similar, trăia cu o intensitate mistică bucuria de a fi poet abia după ce stabilea că poetul este tratat de societate ca un paria, că rămâne iremediabil un neînțeles, că ar „avea motive pana chiar să o fi rupt”.

Desen de Ligia Macovei

În Odin și poetul, incriminarea vehementă a nedreptății făcute poetului este urmată de o… sinucidere. Dar ce sinucidere! Cine nu și-ar dori o asemenea dispariție din lume constând în aruncarea într-o altă lume, fabuloasă și plină de măreție?

„O, mare, mare îngheţată, cum nu sunt/ De tine-aproape să mă-nec în tine!/ Tu mi-ai deschide-a tale porţi albastre,/ Ai răcori durerea-mi înfocată/ Cu iarna ta eternă. Mi-ai deschide/ A tale-albastre hale şi măreţe;/ Pe scări de valuri coborând în ele,/ Aş saluta cu aspra mea cântare/ Pe zeii vechi şi mândri ai Valhalei.”

Exasperat de meschinăria semenilor, poetul își desfășoară, în compensație, imaginația fastuoasă, inventează o vizită solemnă a sa în abisurile Mării Nordului, unde este întâmpinat cu toate onorurile de Odin.

„« − Bine-ai venit, tânăr cu ochi din ceriuri»,/ Râzând Odin şi ridicându-şi cupa/ M-ar saluta. − Şi haina ceea lungă/ Şi albă creţii ar arunca de nea/ Şi părul lung mi s-ar îmfla de vânt./ «Un scaun pentru bard» − şi-n scaunul nalt/ De piatră, cu sprijoanele lui nalte/ Eu m-aş simţi că-s uriaş./ Şi zeii mângâind lungele barbe,/ Nălţând privirea-n bolţile antice/ Spre a-şi reaminti dulci suveniri,/ M-ar asculta spunându-le de lumea/ Cea de pitici, ce viermuieşte astăzi/ Pe ţărâna ce-au locuit-o ei.”

În mod imprevizibil, poetul îl vede și pe Decebal în anturajul lui Odin, alăturare fantasmagorică, mai potrivită într-un poem suprarealist decât într-unul romantic:

„Dar un bătrân ce sta-ntr-un colţ de masă/ Ridică cupa lui cu mied: «Ascultă,/ Nu mi-i şti spune ce mai face ţara/ Ce Dacia se numea − regatul meu?/ Mai stă-nrădăcinată-n munţi de piatră,/ Cu murii de granit, cu turnuri gote,/ Cetatea-mi veche Sarmisegetusa?».”

Eminescu se lansează, bineînțeles, într-o diatribă necruțătoare la adresa celor care nu sunt decât epigonii dacilor lui Decebal:

„Sunt ca o lae de nomazi şi de lăeţi/ Ce stau deocamdată numai pre pământul/ Ce l-au cuprins, spre a fi alungaţi/ De alt popor mai tare, iubitor/ De cele ce-au trecut, ce-s rădăcina/ Şi gloria celor ce sunt».”

Aceste versuri, discursive, par fraze desprinse dintr-un articol de ziar (mai puțin clar decât cele pe care Eminescu le va scrie după 1878 pentru Timpul). Există însă și momente de poezie satirică inspirată, de o ironie caustică, anticipând Scrisorile:

„«− Ah! ce-am dorit [mărturisește Decebal] în ora morţii mele,/ Roma să guste pân-în fund paharul/ Mizeriei şi-a decăderii, într-atât/ Încât să se despreţuiască ei pe sine,/ Asta s-a împlinit… Romanii vechi şi mândri/ Învingătorii lumii, au devenit/ Romunculi… Dar cu ce s-ocupă ei?/ Or fi crescând căţei, or fi-nvăţând/ Să strige ca cucoşii… un popor/ Ce se despreţuieşte pe el însuşi trebui/ S-ajungă la d-acestea.»/ «− Nu, vorbesc franţuzeşte şi fac politică».”

Pentru actualizarea acestor versuri ar trebui schimbat un singur cuvânt: în loc de „vorbesc franțuzește și fac politică” – „vorbesc englezește și fac politică”.

(Text reprodus din România literară nr. 35-36/ 2017)