O, adevăr sublime…

Dacă ar trăi în vremea noastră și ar merge la o recepție, Eminescu ar trebui perchezionat la intrare pentru a se constata dacă are asupra lui cuvintele limbii române. Folosite de el (de obicei cu solemnitate, grație sau tandrețe), cuvintele limbii române pot deveni oricând o armă periculoasă. Nici Tudor Arghezi sau Adrian Păunescu, maeștri ai vituperării, nu l-au egalat pe Eminescu în această privință.

Poemul O, adevăr sublime…, datând și el din perioada berlineză (probabil din 1874, presupune Perpessicius, luând în considerare, ca un detectiv, calitatea hârtiei folosite de autor), este o satiră devastatoare la adresa intelectualilor lumii, acuzați de impostură și fariseism. În contextul prețuirii arătate de poet muncii intelectuale, această satiră poate fi interpretată ca un act de teribilism specific vârstei, nerepetat ulterior. Dar, de fapt, nu trebuie interpretată în niciun fel, pentru că până la urmă ceea ce contează este valoarea ei literară.

Nu toate versurile sunt bine gândite. Unele șchioapătă sau sunt neclare sau nu … funcționează (semănând cu clapele defecte ale unui pian). Dar există și destule versuri de o expresivitate violentă, care pălmuiesc chipul angelic, fals-inocent al ipocriziei.

La început autorul face un exercițiu de captatio benevolentiae elogiind perfid capacitatea cugetătorului de a-și stăpâni pornirile instinctuale, de a-și controla emoțiile:

„Stăpân pe-a ta gândire ‒ cum eşti p-instinct stăpân/ Se vede când femeia goleşte al ei sân.// Când poala ş-o ardică, de pulpa-i vezi, stăpâne,/ Tu nu surâzi cu râsul cel lacom şi murdar,/ Tu nu eşti ca un taur şi nu eşti ca un câne,/ Ce umil dă din coadă căţelei lui cu har.// Nu eşti gelos ‒ ferit-a… cucoşii doar şi vierii/ Au numai obiceiul de-a se lupta-n duel./ Tu nu ai patimi scumpe şi lacrima muierii/ Nu mişcă al tău suflet, nu-ntunecă de fel.”

Această elogiere apăsată este, parcă, rău prevestitoare. Bărbatul care nu tresare când vede o femeie goală și, lipsit complet de gelozie, nu intră în conflict cu rivalii săi mai este oare bărbat?

Tocmai când ne punem eventual, în calitatea noastră de cititori, asemenea întrebări, poetul renunță brusc la curtoazia sa suspectă și atacă dezlănțuit, fără să mai păstreze aparențele:

„Eşti bun cu ai tăi semeni, nu c-alte animale./ Tu îi iubeşti atâta încât îi strângi de gât…/ Şi-i faci s-admire geniul ‒ sunarea unei oale −/ Şi limba ta de flăcări şi plină de urât.”

Ultimele cinci strofe ale poemului – cele mai valoroase din toate – ar putea fi publicate și separat. Ele ni-l înfățișează pe Eminescu furibund, luând cu asalt întreaga construcție de mistificări ridicată de-a lungul timpului de filosofi, preoți, regi, artiști și diplomați. Activitatea lor, aproape exclusiv demagogică, i se pare de o fastuoasă inutilitate. Nu are dreptate, dar diatriba îndreptată împotriva lor, devastatoare ca un uragan, constituie un spectacol în sine, captivant:

„Cugetători ai lumei! o împuţiţi eterul/ Cu sisteme înalte, puneţi-l în săltar./ O ladă este lumea cu vechi buclucuri – ceriul/ De stele şi comedii vă este un hămbar.// Preoţi cu crucea-n frunte, visternici de mistere,/ Voi sunteţi sarea lumei, formaţi inima ei./ E rău numai că ziua staţi pe mâncat şi bere/ Şi sara pe minciune şi noaptea pe femei.// O drăngăniţi pe gânduri voi musici; voi sculptor,/ Îmi pipăiţi cu mâna un corp tremurător;/ Şi, voi, artişti dramatici strâmbaţi-vă la lună,/ Pictori, eternitatea v-aşteaptă c-o cunună.// Tu, timp, nu poţi cununa în degete s-o sfermi/ Căci zugrăvir-atâta de bine saci de viermi./ O, regi, ce puşi pe tronuri de Dumnezeu sunteţi/ Să plătiţi balerine şi ţiitori s-aveţi,// O, diplomaţi cu graiul politicos şi sec,/ Lumea cea pingelită o duceţi de urechi./ Îmi place axiomul cel tacit, fiinţi spurcate:/ Popoarele există spre a fi înşelate.”

Într-o lecție despre pamflet, aproape fiecare vers din aceste cinci strofe ar putea fi citat și analizat.

(Text apărut în România literară nr. 38/ 2018)