Miradoniz

Ceea ce contează în Miradoniz este scenografia. Eminescu, în mod frecvent, face poezie indirect, spunând povești, scriind cronica unor fapte de demult, frazând cântece de leagăn, compunând scrisori, imaginând replici, ca într-o piesă de teatru, rostind discursuri incendiare, retrăindu-și trecutul în stilul unui memorialist, dând sfaturi ca un înțelept în legătură cu modul cum trebuie trăită viața. În Miradoniz procedează ca un scenograf.

Printr-o întâmplare, tocmai în zilele în care mă pregăteam să comentez acest poem (schițat de Eminescu în perioada studenției sale la Viena, abandonat apoi în stadiul de ciornă și publicat abia după moartea lui, de Ilarie Chendi), Ion Caramitru a avut un succes răsunător în Grecia, la Thessaloniki, cu Furtuna lui Shakespeare, în regia bulgarului Alexander Morfov. Piesa s-a jucat pe scena unui imens amfiteatru de piatră, cu aproape patru mii de locuri (Dassous Theatre), construit în stilul teatrelor de acum mai bine de două mii patru sute de ani când din repertoriu nu lipseau tragediile lui Sofocle. Ion Caramitru mi-a mărturisit ce impresionantă a fost completarea involuntară a decorului de pe scenă cu peisajul din jur. Scena părea chiar insula pe care Prospero (interpretat de Ion Caramitru) îi descoperă pe Ariel și Caliban, pentru că se simțea prezența în apropiere a Mării Egee și chiar erau văzute, din băncile amfiteatrului, dincolo de decorurile făcute de mâna omului, valurile albastre scăldate în lumina roșietică a asfințitului.

Impresia de vastitate geologică (și cosmică) a scenografiei este ceea ce frapează în Miradoniz. Încă de la primele versuri Eminescu desenează megadecorul fără nicio ezitare, ca și cum l-ar avea în minte:

„Miradoniz avea palat de stânci./ Drept streşină era un codru vechi/ Şi colonadele erau de munţi în şir,/ Ce negri de bazalt se înşirau,/ Pe când deasupra, streşina antică,/ Codrul cel vechi fremea îmflat de vânt./ O vale-adâncă ce-ngropa în codri,/ Vechi ca pământul, jumeta din munte,/ Mâncând cu trunchii rupţi scările negre/ De stânci, care duceau sus în palat −/ O vale-adâncă şi întinsă, lungă,/ Tăiată de un fluviu adânc, bătrân,/ Ce pe-a lui spate văluroase pare/ A duce insulele ce le are-n el −/ O vale cât o ţară e grădina/ Castelului Miradoniz.”

Descrierea nu se încheie aici. Cuprins de un fel de beție a inventarierii frumuseții din grădina lui imaginară, poetul aduce pentru câte o clipă în prim-plan „păduri de flori”, „roze ca sorii și crini ca urnele antice de argint” etc., o întreagă „florărie de giganți”. Priveliștea este de o senzualitate văratică: „Fluturi/  − cu părul de-aur şi cu aripioare/ De curcubău − în haine de argint/ Din floare-n floare/  fâlfâiesc şi-şi moaie/ Guriţele − umede şi roşii în potirul/ Mirositor şi plin de miere al florilor.”

Treptat, prin aglomerare, prin dezvoltarea unor serii de metafore sinonimice, se ajunge la o descriere barocă, greoi-fastuoasă (Mircea Cărtărescu va folosi același gen de descriere în volumul I din Orbitor, și anume în capitolul despre subteranele labirintice ale Bucureștiului). Limbajul mânuit stângaci de Eminescu este de efect, creând impresia că poetul… n-are cuvinte să descrie toate minunățiile din grădina misterioasei Miradoniz. Deși are:

„Cireşi în floare scutură zăpada/ Trandafirie a-nfloririi lor”; „Dintr-un copac într-altul numai ţes/ Painjini de smarald painjinişul/ Cel rar de diamant”; „greieri cântă,/ Ca orologii aruncate-n iarbă.”. Sunt poeți care n-au compus în viața lor versuri atât de frumoase și inteligente.

Grădina este acoperită, dar Eminescu face ce face ca să aducă și luna în peisajul edenic:

„ Într-un loc/ Crăpată-i bolta de granit, de cauţi/ Prin streşina de codru până sus,/ Unde în ceruri lin pluteşte luna./ Ea-i o regină tânără şi blondă/ În mantia-i albastră constelată,/ Cu mânile unite pe-al ei piept/      De neauă… Trece luminând cu ochii/ Albaştri, mari, prin straturi înflorite/ De nori, ce înfoiate îi oferă/ Roze de purpur, crinii de argint;/ Din când în când cu mâna-i argintoasă/ Ea rupe câte-o floare şi-o aruncă/ Jos pe pământ ca pe-o gândire de-aur;”

În sfârșit apare și Miradoniz, stăpâna palatului și a grădinii. Într-o variantă de subtitlu din manuscris, Eminescu o numește „metresa lui Dumnezeu”, metaforă infinit tulburătoare (deși din context nu înțelegem dacă „metresa lui Dumnezeu” este diavolul însuși, numit Miradoniz, sau dacă poetul îl numește Dumnezeu pe Lucifer).

Miradoniz nu apare oriunde, ci pe un pod făcut dintr-o pânză de păianjen (diamantiferă ca aceea din Călin. File din poveste). Materiile imponderabile sunt (la Eminescu, dar și la alți poeți) un mod de a sugera feminitatea:

„Prin podul străveziu şi clar străbate/ A lunei rază şi-nverzeşte râul/ Cu miile lui unde, ca-ntr-o mândră/ Nemaivăzută feerie. − Iară peste pod/ Trece albă, dulce, mlădioasă, jună,/ Albă, ca neaua noaptea, păru-i de aur/ Lin împletind în crinii mânilor,/ Ivind prin haina albă membri-angelici,/ Abia călcând podul cel lung cu-a ei/ Picioare de omăt zâna Miradoniz./ Ea-ajunge în grădina ei de codri/ Şi rătăceşte, -o umbră argintie,/ Şi luminoasă-n umbra lor cea neagră;/ Ici se pleacă spre a culege o floare,/ Spre-a arunca în fluviul bătrân,/ Colo aleargă dup-un flutur,/ Îl prinde − îi sărută ochii şi-i dă drumul;/ Apoi ea prinde-o pasăre măiastră/ De aur, se aşază-ntra ei aripi/ Şi zboară-n noapte printre stele de-aur.”

Nu se poate imagina o mai spectaculoasă ieșire din scenă.

*

Merită menționat faptul că, publicând în 1970 o carte despre copilăria și adolescența lui Mihai Eminescu, Gheorghe Tomozei a intitulat-o Miradoniz.

                                (Text apărut în România literară nr. 33-34/ 2017)