Alex. Ștefănescu 
În mod inexplicabil din punct de vedere biografic, psihologic și cultural, Eminescu avea nostalgia Nordului îndepărtat. Îi plăcea să evoce ghețurile veșnice, să și-l reprezinte pe Odin, să-și imagineze palatele lui din adâncurile Mării Nordului. În Memento mori, panoramă lirică proiectată ca o trecere în revistă a civilizațiilor care au cunoscut mărirea și decăderea de-a lungul istoriei, el rezervă un „capitol” − nejustificat de logica poemului − și lumii din „miază-noapte”. Bibliografia pe care o folosește pentru documentare este propria lui imaginație:
„Miază-noaptea-n visuri d-iarnă îşi petrece-a ei viaţă./ Doarme-n valurile-i sfinte şi-n ruinele-i de gheaţă,/ Însoţită de-ani o mie cu bătrânul rege Nord,/ Ce, superb în haina-i albă, barba-n vânturi, fruntea ninsă,/ Rece suflă, ‘n nori aruncă vocea-i turbure şi plânsă,/ Îmbătat de mândre stele şi cântat de-al mării-acord.// Reci şi trişti petreceau soţii; iarna-n zilele-i eterne/ Văl de-argint peste pustiuri ca linţoliu îl aşterne./ Vânturi reci îs respirarea undelor ce-au amorţit;/ Arfa lui prin nouri strigă − inima-i e ger şi gheaţă −/ Marea ca să delireze, vânturi să mugească-nvaţă −/ Stelele s-oglindă-n neauă pe pustiul nesfârşit.”
În viziunea lui Eminescu, conducătorul acestui regat al frigului nu este un suveran atestat istoric, ci un personaj fabulos, de o mărime colosală:
„De pe stânca-n care tronă, el picioare de granit/ Le întinde-n fundul mării cel amar şi fără fine./ Păru-i alb flutură-n vânturi, stuf de raze lungi, senine,/ Umerii, dealuri de neauă se înalţă-n infinit.”
Pe scurt:
„Jos e-nmormântat de mare, sus e-ncununat de cer”.
În regatul său scufundat într-o iarnă eternă există un moment magic al nopții când marea își dezvăluie viața secretă și feerică din adâncuri:
„Atunci luciul mării turburi se aplană, se-nsenină/ Şi din fundul ei sălbatec auzi cântec, vezi lumină −/ Visul unei nopţi de vară s-a amestecat în ger.// Şi în fundul mării aspre, de safir mândre palate/ Ridic bolţile lor splendizi, ş’a lor hale luminate,/ Stele de-aur ard în facle, pomi în floare se înşir;/ Şi prin aerul cel moale, cald şi clar, prin dulci lumine/ Vezi plutind copile albe ca şi florile vergine,/ Îmbrăcate-n haine-albastre, blonde ca-auritul fir.// Albe sunt ca neaua noaptea, faţa înecată-n raze −/ Priveşte însusi cerul dintre nouri să le vază:/ Despletit flutură pe-umeri moale, dulce, părul blond./ Noaptea-n nori visează stele şi se uită-n fund de mare,/ Luna lin roşeşte-n faţă de amor şi de mirare,/ Se aplană de uimire valu- albastru vagabond.”
Doar un specialist în psihologia creației ar putea să explice prin ce mecanism al gândirii asociative ajunge un poet român să simtă fascinația unui Nord nebulos. Nu numai în Memento mori, dar și în alt poem postum, Odin și poetul, Eminescu se arată fermecat de această lume visată. Iar Eminescu are succesori: Ion Barbu, cu enigmatica sa laponă Enigel. Nichita Stănescu, exeget al Hiperboreei, Mircea Cărtărescu, a cărui Dunăre înghețată din Orbitor pare adusă în România de la Polul Nord ș.a.
(Aflat, cândva, în Danemarca, cu un grup de scriitori, am cerut insistent să fie înscrisă în program și o descindere pe malul Mării Nordului, iar dorința mi s-a îndeplinit. Mi-amintesc bine momentul. Era o noapte cu un întuneric străveziu, blocurile de gheață gigantice se loveau cu un huruit măreț-lugubru unul de celălalt. Ileana Mălăncioiu privea tăcută straniul peisaj, iar eu încercam să descifrez ce se petrecea atunci în mintea ei. Sunt curios dacă voi regăsi reminiscențe ale acestui moment în poemele scrise ulterior.)
Eminescu o remarcă, bineînțeles, și o aduce în prim-plan pe una dintre înotătoarele din apele glaciare, din pura plăcere de-a o contempla. Să inventezi o femeie frumoasă și apoi să te lași absorbit de admirarea ei, iată o posibilitate tehnică sublimă pe care o are numai un mare poet:
„Dară una-i fiica mării ca o lacrimă de aur./ Păru-i curge la călcâie ca un lung şi scump tezaur:/ E a stelelor regină, e al nopţii meteor./ Ades albă dintre valuri de-a înot marea despică/ Şi albastrul blând al mării albul sânilor ridică,/ Valurile-n cânt salută sântul apelor odor.”
Scena, paradisiacă, ne rămâne în minte ca o secvență de film, nu ca o construcție de cuvinte. Imaginea femeii care înoată are plasticitate:
„Ades albă dintre valuri de-a înot marea despică/ Şi albastrul blând al mării albul sânilor ridică”.
După aceste reverii, Eminescu schimbă registrul stilistic, descriind o ședință a zeilor din Valhalla, palat al lui Odin din adâncul mării și, în același timp, paradis în mitologia nordică. Ședința, prezidată de Odin însuși, are ca singur punct pe ordinea de zi invadarea Romei (abia acum ni se dezvăluie legătura cu episoadele anterioare, consacrate Imperiului Roman):
„Acolo în fundul mării, în înalte-albastre hale,/ Şed la mese lungi de piatră zeii falnicei Valhale;/ Odin stă-n frunte − cu părul de ninsoare încărcat;/ Acolo decid ei moartea Romei şi o scriu în rune,/ Presun de argint şi zale pun pe caii ca furtune −/ Astfel se gătesc de ducă pentru drumu-ndelungat.”
Nu-mi dau seama la ce fapt istoric se referă poetul sau dacă se referă la un fapt istoric. Din câte știu, nu a existat o tentativă a Nordului îndepărtat de a cuceri Roma. Totuși, Eminescu descrie cu minuție constituirea armatei conduse Odin și plecarea ei în expediție:
„Prin a valurilor vaiet, prin a norilor strigare,/ Deschidea portale-albastre mândra şi bătrâna mare./ Desfăcu apele-n două Dumnezeilor călări/ Şi la ţărm cu stânce rupte de a undelor bătaie/ S-adun toţi. Aurul din plete lucea-n luna cea bălaie,/ Coifuri străluceau albastre ca lumina sfintei mări.// Şi pornesc. Odin ş-aruncă suliţa prin nori de-aramă,/ Care trece-un ac de aur într-a cerului maramă,/ Arătând pe neauă drumul l-al Italiei pământ./ Ei se duc, se duc prin câmpii aşternuţi cu-albă ninsoare,/ Strălucea albastru-oţelul de pe membrele barbare,/ Pletele le-îmfla furtuna, bărbile sclipeau în vânt.”
În imagine: „Walhalla” de Emil Doepler (sursa foto: exemplore.com)
Putem extrage și de aici versuri inspirate, pentru o eventuală antologie de versuri din Memento mori. Cel puțin două merită transcrise:
„Şi pornesc. Odin ş-aruncă suliţa prin nori de-aramă,/ Care trece-un ac de aur într-a cerului maramă”.
Ar mai trebui adăugată o imagine: desfacerea apelor în două pentru trecerea Dumnezeilor călări. O armată de Dumnezei călări, ce poate da o mai puternică sugestie de grandoare?
Finalul este neașteptat și… expediat. Venind în atingere cu creștinismul instaurat în Imperiul Roman, armata venită din Valhalla se contaminează și își pierde brusc vocația războinică:
„Ţara pare-a fi a lumii mândră, veselă grădină./ Lumină un gând de aur, sus prin nori, luna cea plină,/ Roma-n stele străluceşte pe-a ei dâmburi, lângă râu;/ Ei privesc Urbea eternă, ce pe dealuri lin străluce,/ Suliţa pe loc s-opreşte, se preface-n d-aur cruce./ Odin moare − Tibrul este a Credinţei lui sicriu.”
În realitate, creștinismul adoptat ca religie oficială nu a apărat Imperiul Roman de invazii, ci, dimpotrivă, l-a făcut să se prăbușească. Dar aici nu este vorba de istorie, ci de reveriile unui poet.
(Text apărut în România literară nr. 49/ 2017)
