MEMENTO MORI (LUMEA MODERNĂ)

În secvența finală (de treizeci de strofe) a poemului Memento mori, Eminescu renunță la evocarea civilizațiilor antice și aduce în prim-plan istoria modernă, a cărei esență ar constitui-o revoluțiile. Dintr-un elan romantic, care se explică fără îndoială și prin vârsta sa, poetul aflat la studii la Viena glorifică ideea de schimbare prin forță a societății. El recurge la o comparație – deopotrivă grandioasă și grandilocventă, avântată și greoaie, în stilul lui Victor Hugo – cu erupția vulcanică, prin care materia incandescentă din adâncul pământului iese la suprafață:

„Cum sub stânci, în întuneric, măruntăile de-aramă/A pământului, în lanţuri ţin legat şi fără teamă/ Sufletul muiat în flăcări a vulcanului grozav,/ Astfel secoli de-ntuneric ţin în lanţuri d-umilire/ Spiritul, ce-adânc se zbate într-a populilor fire,/ Spiritul, ce-a vremei fapte, de-ar ieşi le-ar face prav.// Dar de secoli fierbe lumea din adâncuri să se scoale./ Cum vulcanul, ce irumpe, printre nori îşi face cale/ Şi îngroapă sub cenuşa creaţiunea unei ţări,/ Astfel fiii tari şi tineri unor secole bătrâne/ Lumea din încheieture vor s-o scoată, din ţâţâne/ Să o smulgă, s-o arunce în zbucnirea nouei eri.”

Ca exemplificare este folosită revoluția franceză din 1789. Este un moment istoric care i-a obsedat pe europeni și mai ales pe americani, aceștia punându-i în aplicare cu succes deviza puerilă Liberté, égalité, fraternité și adoptând în constituția lor ideile, în mare parte utopice, din Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului.(La noi, Camil Petrescu a scris în anii 1925−1926 piesa Danton, impresionat de dramatismul suprimării de către revoluție a propriilor ei conducători).

Eminescu descrie întâi − în versuri convențional-entuziaste − bucuria eliberării trăită de mulțime:

„Tricolorul plin de sânge e-mplântat în baricade,/ Clopotele url’ alarma pe Bastilia ce cade/ Şi poporul muge falnic, ca un ocean trezit;/ Sfarmă tot şi pe-a lui valuri, ce le urcă cu mândrie,/ El înalţă firi cumplite, cari-l duc, o vijelie,/ Să îngroape sub ruine, ce-n picioare a strivit.”

În continuare îl portretizează pe Robespierre, cu o mult mai mare mobilizare a capacității sale de creație. Duritatea intratabilă a personajului, fermitatea lui dusă până la fanatism, cruzimea cu totul surprinzătoare la cineva care apără drepturile omului sunt sintetizate într-o imagine pregnantă, greu de uitat:

„Şi prin negrele icoane unor zile fără frâuri,/ Unde viaţa e-o scânteie, unde sânge curge-n râuri,/ Palid, adâncit, sinistru, trece tigrul Robespierre;/ Şi privirea-i sângeroasă s-alintează ca spre pândă;/ Căci ce scrie e-o sentinţă, ce gândeşte e-o osândă −/ Într-un cran săpat ca-n piatră fierb gândirile-i de fier.”

Forma contrasă a substantivului „craniu” – „cran” −, preferată din necesități de metrică, este neașteptat de expresivă, pare tăiată în granit.

După căderea lui Robespierre, relatată concis, fără filosofarea în care alunecă automat alți autori când evocă episodul, Eminescu aduce în prim-plan agitația subterană care cuprinde societatea franceză ca urmare a eșecului revoluției. Din spuma unor „puteri neliniștite, ce trăiesc în adâncime” se ivește un alt personaj providențial, de și mai mare anvergură. Îl recunoaștem ca prin ceață pe Napoleon și nu înțelegem de ce Eminescu nu îi menționează numele − așa cum nu i-l va menționa, de altfel, nici când îi va închina o odă devenită ulterior celebră, Odă (în metru antic):

„[E un om] Mare, că-i purtat pe umeri de adânci şi mândre vremuri/ Căci gândiri, cari ieşise dintr’a lumii lung cutremur,/ El le poart’ unite-n frunte şi le scrie pe stindard;/ Când în lumea subjugată pentru drepturi ridic’ arma,/ Arătarea-i salutată de popoare… regi se sfarmă/ Şi a gloriei mândre stele într-a lumei noapte ard.// Şi de-aceea a lui flamuri le-nsoţesc cu-nsufleţire./ El îi duce la învingeri, el îi duce la peire./ Cine moare – moare-n cuget c-a rămas trăind în el;/ Tot ce-i nobil şi puternic în ăst secol de mândrie/ Îl urmează… Căci prin noaptea unei lumi în bătălie/ Lin luceşte-eterna pace, luminos şi mândru ţel.”

În același stil aluziv este făcută cronica împotmolirii armatelor lui Napoleon în zăpezile nesfârșitei Rusii:

„Ei se duc prin zeci de lupte, urmărindu-l cu ardoare,/ Zeci de mii cad, pe-a lor urme răsar alte zeci de mii,/ Steaua-i duce, ei urmează printre veri şi printre ierne,/ Până unde-eterna iarnă munţi de neauă-n câmpi aşterne,/ Unde crivăţul visează uriaşe vijelii.”

În mod curios Eminescu numește generic Nordul lumea care l-a învins pe Napoleon:

„Nordul m-a învins − ideea m-a lăsat. Şi ca un soare/ Vezi că ‘ncepe a apune într-a secolilor mare,/ Aruncând ultima-i rază peste domul d’invalizi./ La apus priveşte lumea în duioasa ei uimire./ N-a fost om acel ce cade, ci a veacului gândire/ A trăit în el… Cu dânsul cartea lumii iar s-a-nchis.”

Tot ceea ce urmează este o lungă elegie, discursivă și tautologică, expresie a unui scepticism radical în legătură cu evoluția umanității:

„Moartea-ntindă peste lume uriaşele-i aripe:/ Întunericul e haina îngropatelor risipe./ Câte-o stea întârziată stinge izvorul ei mic./ Timpul mort şi-ntinde membrii şi devine veşnicie./ Când nimic se întâmpla-va pe întinderea pustie/ Am să-ntreb: Ce-a rămas, oame, din puterea ta?/ − Nimic!!”

O nouă scânteiere de geniu: imaginea de o uimitoare concretețe a timpului, care, mort, își destinde membrele ca un animal după ce și-a dat ultima suflare.

(Text apărut în România literară nr. 50/ 2017)