Alex. Ștefănescu 
Imperiul roman îi provoacă tânărului Mihai Eminescu admirație, Dacia – dragoste. Spre deosebire de romanii civilizatori, dacii sunt în viziunea lui oameni ai naturii, pe care o privire de sus nici nu-i distinge din masa enormă de vegetație încâlcită din țara lor. Copacii, gigantici și întrețesuți, lianele și arbuștii acoperă stâncile, ascund casele, fac umbră râurilor. În multe religii ale lumii, Paradisul este reprezentat ca o grădină luxuriantă, plină de flori și fructe și neatinsă de succesiunea anotimpurilor. Din acest punct de vedere se poate spune că Dacia lui Eminescu este una paradisiacă. Ea arată ca o imensă grădină, înfloritoare, roditoare și ușor sălbăticită. O sinteză de grădină și junglă.
Personajul adus în prim-plan în capitolul rezervat Daciei în Memento mori este Dochia, fiica legendară a lui Decebal, de care − după cum reiese din „povești și doine, ghicitori, eresuri” – ar fi fost îndrăgostit Traian, împăratul romanilor. Povestea de dragoste − știm asta din legenda culeasă de Gheorghe Asachi, Traian și Dochia – nu are happy-end. Refuzând să devină iubita-trofeu a lui Traian și să fie dusă la Roma, Dochia se sinucide spectaculos, transformându-se, cu ajutorul lui Zamolxis, într-o stâncă (odată cu turma ei de mioare, și ele pietrificate). În versiunea lui Dumitru Almaș, care s-a îndeletnicit cu repovestirea legendelor, Dochia este nu fiica, ci sora lui Decebal. Dar ideea rămâne aceeași. Demnă și dârză ca și Decebal, Dochia se refugiază în moarte, care o face intangibilă.
Dochia (din colecțiile DeviantArt)
Personajul lui Eminescu nu are însă nicio legătură cu această istorie măreață și tragică. Ea apare în poem ca o întruchipare a feminității fericite, descinsă din reveriile tânărului poet. Ca și Selena din alt poem postum, Dacă treci râul Selenei…, scris în aceeași perioadă, ea stăpânește un domeniu având proporțiile și aspectul unei „rezervații naturale” de azi și locuiește într-un palat descriptibil în termeni mai curând geologici decât arhitecturali:
„Munţi se-nalţă, văi coboară, râuri limpezesc sub soare,/ Purtând pe-albia lor albă insule fermecătoare,/ Ce par straturi uriaşe cu copacii înfloriţi −/ Acolo Dochia are un palat din stânce sure,/ A lui stâlpi-s munţi de piatră, a lui streşin’ o pădure,/ A cărei copaci se mişcă între nouri adânciţi.”
În acest peisaj fabulos-silvestru, Dochia are o grădină – o grădină în grădină −, de o vastitate greu de cuprins în mintea unui om obișnuit:
„Iar o vale nesfârşită ca pustiile Saharei,/ Cu de flori straturi înalte ca oaze zâmbitoare,/ Cu un fluviu care poartă a lui insule pe el,/ E grădina luminată a palatului în munte −/ A lui scări de stânci înalte sunt crăpate şi cărunte,/ Iar în halele lui negre strălucind ca şi oţel// Sunt păduri de flori, căci mari-s florile ca sălci pletoase,/ Tufele cele de roze sunt dumbrave-ntunecoase,/ Presărate ca cu lune înfoiete ce s-aprind;/ Viorelele-s ca stele vinete de dimineaţă,/ Ale rozelor lumine împle stânca cu roşeaţă,/ Ale crinilor potire sunt ca urne de argint.”
Poemul devine și rămâne multă vreme o preamărire, în stare de beatitudine, a frumuseții unei Dacii imaginare. Numai în Imnele lui Ioan Alexandru vom mai găsi atâta ardoare monotonă, psalmodiată la nesfârșit, cu o răbdare călugărească. Analizat la rece, de un critic literar, textul este tautologic, excesiv și istovitor. Nu îl citești, ci înoți în el, cu sentimentul că te îneci în surplusul de cuvinte și că n-o să mai ajungi niciodată la un capăt. Splendoarea barocă a imagisticii nu este ordonată de vreo idee. Și totuși, totuși, chiar în timp ce constați această flagrantă încălcare a legilor proporției (rar întâlnită la un scriitor clasic), simți un fel de beatitudine, fie și sepulcrală, ca amețeala provocată de parfumul de crini:
„Printre luncile de roze şi de flori mândre dumbrave. Zbor gândaci ca pietre scumpe, zboară fluturi ca şi nave,/ Zidite din nălucire, din colori şi din miros,/ Curcubău sunt a lor aripi şi oglindă diamantină,/ Ce reflectă-n ele lumea înflorită din grădină,/ A lor murmur împle lumea de-un cutremur voluptos.// Într-un loc crăpată-i bolta, cu-a ei streşin’ arboroasă/ Şi printr-însa-n cer vezi luna trecând albă şi frumoasă,/ O regină jună, blondă şi cu braţe de argint,/ Ce unesc încrucişate a ei mantie-nstelată/ Şi albastră peste pieptu-i alb, ca virgină zăpadă./ Ochii ei cei mari albaştri peste nori aruncă blând”.
Atmosfera rămâne aceeași pe parcursul a zeci de strofe. Te saturi de atâta frumusețe și, în același timp, în mod curios, parcă nu te mai saturi de ea:
„Aeru-i văratic, moale, stele izvorăsc pe ceruri,/ Florile-isvorăsc pe plaiuri a lor viaţă de misteruri,/ Vântu-ngreunând cu miros, cu lumini aerul cald;/ Dintr-un arbore într-altul mreje lungi diamantine/ Vioriu sclipesc suspinse într-a lunei dulci lumine,/ Rar şi diafan ţesute de painjeni de smarald.// Pe când greieri, ca orlogii, răguşit prin iarbă sună,/ De pe-un vârf de arbor mândru ţes în nopţile cu lună/ Pod de pânză diamantină peste argintosul râu,/ Şi cât ţine podul mândru, printre pânza-i diafană,/ Luna râul îl ajunge şi oglinda lui cea plană/ Ca-ntr-o mândră feerie străluceşte vioriu.”
După atâtea pregătiri, își face apariția și Dochia:
„Peste podul cel uşure, zâna Dochia frumoasă/ Trece împletindu-şi părul cel de-auree mătasă,/ Albă-i ca zăpada noaptea, corpu-i nalt e mlădiet,/ Aurul pletelor strecoară prin mânuţele-i de ceară/ Şi prin haine argintoase străbat membrele-i uşoare,/ Abia podul îl atinge mici picioarele-i de-omăt.// Trece râul şi uşoară nalte scări de stânci ea suie;/ La ivirea-i zi se face în spelunci de cetăţuie,/ Ca o zi ea intră mândră în palatul ei de stânci;/ Luna e plină de raze — sub căldura-i — argintoase,/ Orice stea e-o piatră scumpă − iară florile focoase/ Giuvaeruri umezite cu luminile adânci.”
Stânca Dochia din Munții Ceahlău
Dochia este și ea glorificată, în alte zeci de strofe. Poetul o însoțește nevăzut, ca un paparazzo interesat de momentele de grație ale divei și nu de acelea de involuntară indecență, susceptibile să provoace scandal.Un paparazzo romantic, care surprinde de exemplu aterizarea unei păsări măiastre pe umărul Dochiei:
„Umede tremur lumine pe boltirea cea albastră./ Zâna Dochia cu glasu-i cheam-o pasăre măiastră,/ Ce zburând prin aer vine cu-a ei pene de păun;/ Când acea pasăre cântă lumea râde-n bucurie,/ Pe-umărul cel alb o-aşează şi coboară-n văi aurie,/ Unde-a râului lungi unde printre papură răsun’.”
Urmează o călătorie a Dochiei cu luntrea pe fluviu, elegant-romantică, filmată parcă de Zeffirelli:
„Într-o luntre − lemn de cedru − ce uşor juca pe valuri,/ Zâna Dochia se suie dezlegând-o de la maluri/ Şi pe-a fluviului spate ea la vale îi dă drum;/ Repede luntrea aleargă spintecând argintul apei,/ Culcată pe jumătate, Dochia visa, frumoasă,/ Şi la luntrea ei bogata lebede se-nham’ acum.”
Ultimul vers, cu lebedele care se înhamă (romanțios, nu romantic) la luntre, ar fi fost mai bine să lipsească. L-ar fi înlocuit sau tăiat fără îndoială Eminescu însuși dacă ar fi revenit vreodată asupra poemului.
(Text apărut în România literară nr. 47/ 2017)
