Icoană și privaz

Poemul Icoană și privaz (1876) începe, jucăuș-simpatic, cu o recomandare vestimentară făcută iubitei:

„De vrei ca toată lumea nebună să o faci,/ În catifea, copilă, în negru să te-mbraci”.

(Dintre scriitorii noștri, numai G. Călinescu va mai avea asemenea preocupări, proiectând rochii pentru soția lui, Vera.)

Cu o competență de creator de modă, poetul explică (în limbajul său greu de mierea poeziei) și de ce unei femei blonde i-ar sta bine în negru:

„Ca marmura de albă cu faţa ta răsari,/ În bolţile sub frunte lumină ochii mari/ Şi părul blond în caier şi umeri de zăpadă ‒/ În negru, gură-dulce frumos o să-ţi mai şadă!”

Dintr-un surplus de voioșie, creatorul de modă îi mărturisește, apoi, aceleiași femei cum anume i-ar plăcea lui, în particular, s-o vadă îmbrăcată. Criteriul după care este aleasă vestimentația se schimbă: prima dată, se urmărea obținerea unui maximum de eleganță; acum important este ca „modelul” să-și evidențieze feminitatea, să atragă, inclusiv prin vulnerabilitate, să aibă chiar o înfățișare provocatoare:

„De vrei să-mi placi tu mie, auzi? şi numai mie,/ Atuncea tu îmbracă mătasă viorie./ Ea-nvineţeşte dulce, o umbr-abia uşor,/ Un sân curat ca ceara, obrazul zâmbitor/ Şi-ţi dă un aer timid, suferitor, plăpând,/ Nemărginit de gingaş, nemărginit de blând./ Când îmbli a ta haină de tine se lipeşte,/ Ci gingaş‒mlădioasă tu râzi copilăreşte./ De şezi cu capul mândru pe spate lin lăsat,/ Tu pari sau fericită sau parc-ai triumfat…”

„Când îmbli a ta haină de tine se lipeşte”…

Nu erau chiar nevinovate visurile poetului…

Pe de altă parte, remarcăm instantaneul inspirat al unei atitudini, luat personajului feminin de un portretist de mare clasă:

„De şezi cu capul mândru pe spate lin lăsat,/ Tu pari sau fericită sau parc-ai triumfat…”

În multe poezii Eminescu creează ‒ din cuvinte ‒ veșmintele iubitei, dar numai în această postumă îi propune variante, ceea ce îl prezintă ca pe un îndrăgostit exuberant și pus pe joacă.

Urmează un discurs lung și digresiv, compus dintr-un preaplin al bucuriei de a iubi. Seamănă cu mersul unui îndrăgostit fericit care nu înaintează ca un om obișnuit, ci face zig-zag-uri, sare de pe un picior pe altul, se învârtește în timpul mersului.

Cuprins de exuberanță, Eminescu se și alintă, declarând că n-a ajuns poet cum visa. Este o situație inedită (așa credea Eminescu, că n-a ajuns poet!?), dar în scurtă vreme ne dăm seama că avem de-a face, de fapt, cu o abilă întorsătură retorică, din discursul său de seducător:

„Şi am visat odată să fiu poet… Un vis/ Deşert şi fără noimă ce merit-un surâs/ De crudă ironie… Şi ce-am mai vrut să fiu?/ Voit-am a mea limbă să fie ca un râu/ D-eternă mângâiere… şi blând să fie cântu-i./ Acum… acuma visul văd bine că mi-l mântui./ Căci toată poezia şi tot ce ştiu, ce pot,/ Nu poate să descrie nici zâmbetu-ţi în tot.”

Un truc retoric este și declarația de acceptare a umilinței de a fi mereu și necondiționat admiratorul unei femei inaccesibile:

„Eu, eu să fiu în stare o clipă să-mi închipui/ C-al meu e trupul dulce? C-a mele: faţa-i, chipu-i.../ Nebun ce sunt… Nu râzi tu? O râzi de mine… Râzi./ Plângând cu-amărăciune, eu ochii să-mi închiz,/ Să nu mai văd nainte-mi acea frumoasă zeie/ Cu capul ei de marmur pe umeri de femeie…”

Resemnarea nu este însă definitivă, urmează imediat momentul de răzvrătire:

„Astfel îmi trece viaţa, astfel etern mă chinui/ Şi niciodată, Ana, nu m-a lăsat la sânu-i,/ Căci ea nu vrea iubire… vrea numai adorare…/ Tâmpit să-mi plec eu fruntea ca sclavul la picioare/ Şi ea să-mi spuie rece: «Monsieur, ce ai mai scris?»./ La glasu-i chiar ironic, să fiu în paradis”.

(Dacă ar fi citit poemul, Titu Maiorescu i-ar fi cerut lui Eminescu să înlocuiască „tâmpit” cu un cuvânt mai puțin brutal, așa cum i-a cerut ‒ și l-a convins ‒ să înlocuiască în Scrisoarea II „m-ar scârbi” cu „m-ar mâhni”.)

Poemul se dezvoltă capricios, în cele mai diferite direcții, ca o dizertație susținută într-o stare de euforie. Poetul mărturisește printre altele că admiră „formele perfecte” așa cum le admira „cu ochii cei mari” Shakespeare (ingenioasă schiță de portret, în stilul lui Brâncuși, făcută scriitorului englez).

Cu gândul la Shakespeare (dar și dintr-un fel de cochetărie) Eminescu deplânge faptul că, spre deosebire de acela, nu are și el geniu („Dar unde este dânsul cu geniu-i de foc/ Şi eu, fire hibridă ‒ copil făr’ de noroc!”)

Revine, jucându-se, asupra ideii că n-are noroc:

„Făr’ de noroc? De ce dar? Au nu sunt fericit/ Că-n calea mea o umbră frumoasă s-au ivit?/ Nu mi-e destul-avere un zâmbet trecător,/ O vorbă aruncată ironic ‒ de amor?/ Comoară nu-i destulă privirea, un cuvânt,/ Ce viaţa-mi însoţi-va de-acum pân-în mormânt?”

Această funcționare liberă a gândirii asociative duce poemul mereu mai departe, până la sfârșit. Este enunțată la un moment dat ideea că un poet „spune verzi și uscate”, că strădania lui de a descrie natura este inutilă, în condițiile în care aceasta se exprimă perfect pe ea însăși:

„Dar ori câte ar scrie şi oricâte ar spune…/ Câmpii, pădure, lanuri fac asta de minune”.

Impresia generală este că poetul îi spune iubitei „verzi și uscate” (de fapt, câte-n lună și-n stele) nu pentru a intra în concurență cu natura, ci pentru a o ține captivă pe femeia adorată într-o plasă de cuvinte.

Text apărut în România literară nr. 43/ 2018