Gemenii

Uzurpatorul

Din poemul Gemenii s-au păstrat mai multe variante, niciuna publicată în timpul vieții poetului. În cele ce urmează, voi lua în considerare varianta reprodusă de Perpessicius, în ediția de Opere, ca text principal; autorul a lucrat la ea cu intermitențe șase ani (1875-1881), fără s-o considere definitivată.

Prologul poemului are un titlu propriu, Sarmis, și poate fi tratat ca un poem de sine stătător (l-am și analizat separat). În cuprinsul lui este adus în prim-plan regele dacic Sarmis, ca protagonist al unei povești de dragoste. În Gemenii, Sarmis este mort, iar fratele lui, Brigbelu, care i-a dorit și foarte probabil i-a provocat moartea, se pregătește, cu un frison de satisfacție diabolică, să preia coroana.

Întâi – decorul:

„O candelă subţire sub bolta cea înaltă/ Lumină peste regii cei dacici laolaltă,/Cari tăiaţi în marmur cu steme şi hlamide/ Se înşirau în sală sub negrele firide,/ Iar colo-n fruntea salei e-un tron acoperit/ C-un negru văl de jale, căci Sarmis a murit,/ Iar chipu-i − cel din urmă în lungul şir de regi −/ Sub vălu-i ca pe-o umbră, abia îl înţelegi.”

Este surprinzătoare și de efect folosirea verbului „a înțelege” cu sensul de descifrare, recunoaștere, identificare etc. a unui chip. A înțelege are un sens mai profund decât fiecare dintre posibilele sinonime, sugerând un mister al existenței celui dispărut.

Brigbelu e un personaj malefic (păcat că are un nume involuntar caraghios sau poate că doar așa ni se pare nouă, celor de azi, din cauză că seamănă cu un diminutiv). El ne face să ne gândim imediat la Claudius din Hamlet, care, la fel, își ucide fratele ca să-i ia locul, ca rege și ca soț al reginei îndoliate. De altfel, poemul în întregime – o construcție dramatică sumbră – este shakespearian, fie și numai prin faptul că personajele nu sunt oameni obișnuiți, ci membri ai unei familii regale.

Shakespearian este și cinismul cu care uzurpatorul își justifică, prin lungi tirade, fapta odioasă:

„ Şi am văzut virtutea găsind a ei răsplată,/ Ce nu numai de oameni − de zei e-nvidiată,/ Răsplată prea frumoasă: un giulgi şi patru scânduri./ De când văzui aceasta, am stat mereu pe gânduri:/ Să-mi stâmpăr lăcomia? Pe lângă dulci izvoară/ Să trec murind de sete pentr-o aşa comoară?/ Pe când c-un om în lanţuri − de-i frate chiar, ce-mi pasă/ Dacă-l împing în laturi? − O cale luminoasă/ Nainte-mi se deschide? L-am dat deci la o parte,/ De-ale virtuţii bunuri să aibă singur parte.” Etc.

Urmează descrierea unui ritual care prin esoterismul lui solemn pare să aparțină culturii dacice, deși în mod evident este inventat de Eminescu. Conducătorii locali ai Daciei (un fel de guvernatori de provincii, numiți de poet în mod inadecvat „voievozi” – cuvânt de origine slavă, apărut la noi în perioada post-dacică), având în frunte un sacerdot bătrân, îl… strigă pentru ultima oară pe Sarmis:

„Pe un tripod s-aduce căţuia aurită,/ Cu făclii stinse-n mână-n genunche cad oştenii,/ Iar preotul aprinde un vraf de mirodenii./ De fumul lor albastru se împle bolta naltă,/ S-acopere mulţimea, iar flacările saltă,/ Toţi în genunchi cu groază ascultă în tăcere/ Iar preotul începe cu glas plin de durere:/ «În numele Celuia, al cărui vecinic nume/ De a-l rosti nu-i vrednic un muritor pe lume,/ Când limba-i neclintită la cumpenile vremii,/ Toiagul meu s-atinge încet de vârful stemei/ Regeşti, şi pentru dânsa te chem, dacă trăieşti,/ O Sarmis, Sarmis, Sarmis ! răsai de unde eşti!»/ Pe ochi ţiind o mână făcliile-şi întind,/ La sfântul foc din mijloc cu toţi şi le-aprind./ Prin arcurile nalte trecu un jalnic vaier,/ Iar braţele ridică făcliile în aer./ Iar preotul smuceşte c-o mână pânza fină/ Ce-acopere statua de marmură senină/ Şi ţesătura neagră de-un fin şi gingaş tort/ Lăsând să cadă-n flăcări, şopteşte-adânc: «E mort!».”

Acest ceremonial confirmă, în mod oficial, moartea regelui și legitimează urcarea pe tron a lui Brigbelu (geamăn cu Sarmis, dar născut totuși al doilea). Deosebirea dintre cei doi frați, ca valoare umană, este flagrantă, comparabilă cu aceea dintre Cain și Abel. Pe Sarmis (Abel) îl cunoaștem din prologul cu titlul Sarmis, ca pe un bărbat de o desăvârșită noblețe, sensibil și capabil să iubească, responsabil și demn. Brigbelu (Cain), întruchipare a răului, este gata să sacrifice pe oricine și să încalce orice principiu, ca să smulgă vieții maximum de plăceri.

După golirea sălii tronului de participanții la ritualul prin care se constată moartea regelui, Brigbelu, rămas singur în întuneric, ca o terifiantă pasăre de noapte, se uită pe fereastră la ulițele luminate. Ce expresivă punere în scenă! O ființă a întunericului contemplă marea de lumină creată de miile de facle ale supușilor săi:

„O mare de lumină pe-o clipă îl orbeşte,/ El vede mii de facle lucind şi mii de suliţi,/ Mulţimea şi ostaşii se-mping vuind pe uliţi,/ Iar negre tac de-asupra a capiştelor bolţi/ Ş-ale cetăţii ziduri c-un turn la orice colţ.”

Este momentul – bine ales din punct de vedere dramaturgic – când din obscuritatea sălii îți face apariția văduva lui Sarmis, Tomiris. După ce în prolog a jucat rolul de îndrăgostită extatică, este de așteptat ca acum să devină un fel de zeiță a răzbunării, nemiloasă față de cel care i-a ucis iubitul. Și, de altfel, prima ei replică, acuzatoare, pare să confirme această presupunere:

„Când iată o femeie mai albă ca omătul,/ Ieşind încet din umbră, o-ntoarce de-a-ndărătul,/ Priveşte cum din discul de aur iese fum/ Şi zice rar şi rece: «Eşti mulţămit acum?»”

Iată însă că se întâmplă cu totul altceva. Ceva șocant. Tomiris recunoaște că Brigbelu exercită asupra ei un fel de magnetism. Eminescu merge, deci, mai departe decât Shakespeare și descrie psihologia femeii atrase de personajul malefic. Poetul are intuiția abisurilor sufletești, nu rămâne la nivelul judecării moravurilor. (O primă sugestie de acest fel există în poemul juvenil Înger și demon, unde fiica de rege simte o fascinație față de revoluționarul antimonarhic). Cu totul remarcabilă este subtilitatea dovedită de Eminescu în reprezentarea efortului pe care îl face femeia de a-și înțelege și accepta strania pornire. Ea recunoaște că nu înțelege ce simte și recurge la o comparație: „M-atragi precum m-atrage un rece ochi de şerpe”. Scena este antologică:

„Atuncea el tresare şi ochii învârteşte./ Cum sta-nainte-i naltă, privind o mistuieşte:/ O vino mai aproape, aproape l-al meu piept,/ Odor cu păr de aur şi ochiul înţelept./ Ca zece morţi deodată durerile iubiri-s −/ Cu-acele morţi în suflet eu te iubesc Tomiris./ − Dar lasă-mă − ea strigă. − Ce galben eşti la faţă,/ Suflarea ta mă arde şi ochiul tău mă-ngheaţă/ Ce mă priveşti atâta? A ta căutătură/ Mă doare, cum mă doare suflarea ta din gură./ Ce ochi urât de negru! Cum e de stins şi mort!/ Închide-l, ah, închide-l − privirea ta n-o port…/ − Dar mă iubeşti Tomiris − tu mă iubeşti atât,/ Precum pe al meu frate nici când nu l-ai iubit./ − Da, simt că în puterea ta sunt, că tu-mi eşti Domn −/ Şi te urmez ca umbra, dar te urmez ca-n somn./ Simt că l-a ta privire voinţele-mi sunt sterpe,/ M-atragi precum m-atrage un rece ochi de şerpe,/ Fugi, fugi în lumea largă! Mă faci să-nnebunesc/ Căci te urmez şi totuşi din suflet te urăsc.”

Cu mare forță expresivă caracterizează Eminescu, prin verbul „a mistui”, privirea dominatoare și posesivă îndreptată de bărbat asupra femeii: „privind o mistuiește”. Această masculinitate brutală, față de care iubirea romantică a lui Sarmis pare palidă, este probabil ceea ce așteaptă Tomiris de la un partener (fără să înțeleagă și fără să-i placă ce se întâmplă în sufletul ei).

Conștient de puterea pe care o are asupra femeii, bărbatul ignoră ezitările și poate și remușcările ei și merge la sigur luând-o în brațe:

„El o cuprinde… Faţa ei albă atuncea piere/ Şi gura ei se strânge de-o stranie durere./ Ea ar ţipa şi glasul în gât i se îngaimă./ Ea îl sorbea cu ochii deşi murea de spaimă…”

(Text apărut în România literară nr. 27/ 2018)