Fiind băiet păduri cutreieram

Amintirile din copilărie apar rar, sub forma unor fulgurații, în poeziile lui Eminescu. Iar când apar, se referă mai curând la ce visa copilul de altădată decât la ce făcea.

În reveriile lui de matur, care îl transportă într-un trecut îndepărtat (așa i se pare întotdeauna lui Eminescu trecutul: îndepărtat), poetul ajunge nu la întâmplările altei vârste, ci la… alte reverii, acelea pe care le avea pe atunci. El nu face dezvăluiri propriu-zise despre anii petrecuți la Ipotești.

(Dacă ar exista un Dumnezeu al istoriei literare, l-aș ruga să-mi dea posibilitatea să asist, nevăzut, la discuțiile de la „Bolta Rece”, dintre Eminescu și Ion Creangă, ca să aflu ce anume povestea Eminescu în replică la amintirile din copilărie ale lui Ion Creangă. Evoca oare și poetul peripeții și năzdrăvănii dintre acelea care îl încântau pe prietenul său?)

Dintre cele patru strofe de câte opt versuri din componența poemului Fiind băiet păduri cutreieram (1878), una singură este biografică, celelalte trei fiind, dacă se poate spune astfel, oniro-grafice. Istorisirea din prima strofă este calmă, de-dramatizată, și ne duce lin în lumea copilăriei poetului:

„Fiind băiet păduri cutreieram/ Şi mă culcam ades lângă izvor,/ Iar braţul drept sub cap eu mi-l puneam/ S-aud cum apa sună-ncetişor;/ Un freamăt lin trecea din ram în ram/ Şi un miros venea adormitor./ Astfel ades eu nopţi întregi am mas,/ Blând îngânat de-al valurilor glas.”

Copilul nu trecea prin păduri trimis de părinți, cu treburi, nu le explora, nu căuta exasperat o ieșire, rătăcit în labirintul lor. Pur și simplu le cutreiera. Ceea ce înseamnă că îi erau familiare și că se simțea ocrotit în întunericul lor verde. Că hoinărea fără griji prin ele, fără să aibă timpul măsurat. Eminescu știa bine să-și aleagă verbele.

Remarcabilă este concretețea amintirii. Scena pare o secvență de film: „Şi mă culcam ades lângă izvor,/ Iar braţul drept sub cap eu mi-l puneam/ S-aud cum apa sună-ncetişor”.

Versurile sugerează o relație acțiune-scop între brațul drept sub cap eu mi-l puneam și s-aud cum apa sună-ncetișor. Și chiar există o asemenea relație (nu imediat descifrabilă), întrucât cine își pune brațul drept sub cap o face pentru a sta liniștit mai mult timp și a avea astfel posibilitatea să asculte, ca pe o muzică, susurul apei. Fericiți cei care, în copilărie, au experimentat această situație! Dar chiar și cei care n-o cunosc dintr-o experiență directă pot, cu un efort de imaginație, să-i înțeleagă, parțial, farmecul, gândindu-se la ceea ce simt oamenii din vremea noastră când ascultă „muzică ambientală”.

Bine ales este și verbul am mas (perfectul compus de la a mânea) , cunoscut cititorilor mai curând din povești decât din vorbirea curentă (în vorbirea curentă are o circulație regională). Drept urmare, cuvântul contribuie la pregătirea psihologică pentru atmosfera de basm care se va instaura în curând:

„Răsare luna, -mi bate drept în faţă:/ Un rai din basme văd printre pleoape,/ Pe câmpi un văl de argintie ceaţă,/ Sclipiri pe cer, văpaie preste ape,/ Un bucium cântă tainic cu dulceaţă,/ Sunând din ce în ce tot mai aproape…/ Pe frunze-uscate sau prin naltul ierbii/ Părea c-aud venind în cete cerbii.”

Odată atmosfera creată, începe spectacolul himeric. Din frunzișul teiului descinde „o tânără crăiasă”, de o frumusețe desăvârșită. Nu este însă o frumusețe exterioară, pur plastică, de păpușă Barbie, ci una erotizată, chemătoare, ca în visurile adolescenților.

„Alături teiul vechi mi se deschise:/ Din el ieşi o tânără crăiasă,/ Pluteau în lacrimi ochi-i plini de vise,/ Cu fruntea ei într-o maramă deasă,/ Cu ochii mari, cu gura-abia închisă;/ Ca-n somn încet-încet pe frunze pasă,/ Călcând pe vârful micului picior,/ Veni alături, mă privi cu dor.”

Ochii plini de vise ai prințesei plutesc în lacrimi ‒ de unde se înțelege că ea are nevoie de ocrotire, poate chiar de ocrotirea celui care și-o imaginează. Gura ei este abia închisă ‒ ceea ce dă (în orice cultură a lumii) o sugestie de senzualitate. În plus, tânăra crăiasă înaintează lent-voluptuos, cuprinsă de somnolență, indiciu, la fel, al dorinței de a se dărui. De altfel, limbajul nonlingvistic folosit de ea devine la un moment dat explicit: „Veni alături, mă privi cu dor.”

Băiatul culcat lângă izvor o vede atât de bine în imaginație pe prințesă încât o poate desena în cuvinte:

„Și ah, era atâta de frumoasă,/ Cum numa-n vis odată-n viaţa ta/ Un înger blând cu faţa radioasă,/ Venind din cer se poate arăta;/ Iar păru-i blond şi moale ca mătasa/ Grumazul alb şi umeri-i vădea./ Prin hainele de tort subţire, fin,/ Se vede trupul ei cel alb deplin.”

Cineva s-ar putea întreba de ce aproape întotdeauna în poeziile lui Eminescu iubitele sau iubitele virtuale sunt prințese, și nu femei obișnuite. Pentru că rangul de prințese dă o sugestie de existență eterică și de inaccesibilitate, care le fac, din punctul de vedere al poetului, compatibile cu dragostea.

(text apărut în România literară nr. 48/ 2018)

NOTĂ. Bărbatul din fotografie este în mod cert căminarul Gheorghe Eminovici. Despre copil se poate doar spune că este probabil Mihai.