Alex. Ștefănescu 
Pe lista discursurilor acuzatoare ale lui Eminescu la adresa femeii trebuie inclus și poemul Femeia?… Măr de ceartă, din 1876. Nefiind definitivat, neavând acea autoritate pe care o asigură eleganța stilistică, discursul îi permite cititorului să se detașeze de el și să nu-l ia cu totul în serios. Învinuirile aduse femeii provoacă mai degrabă simpatie decât indignare:
„Femeia? Ce mai este şi acest măr de ceartă,/ Cu masca ei de ceară, şi mintea ei deşartă,/ Cu-nfricoşate patimi în fire de copilă,/ Cu fapta fără noimă, când crudă, când cu milă,/ A visurilor proprii eternă jucărie?/ Un vis tu eşti în minte-i ‒ şi astăzi te mângâie,/ Iar mâne te ucide.”
Exceptând versul „Cu masca ei de ceară, și mintea ei ei deșartă”, care cuprinde două acuzații lipsite de măsură și neconvingătoare, celelalte îi compun femeii un portret de ființă imprevizibilă și provocatoare, făcută să fie iubită. Cum ar putea fi iubită o femeie dacă ar fi opusul ființei malefice descrise de poet? Și anume: dacă ar fi integral infantilă și n-ar avea înfricoșate patimi în firea de copilă, dacă ar săvârși fapte calculate, și nu absurde și gratuite („fără noimă”), dacă ar acționa necontenit cu cruzime, ca o fiară, sau necontenit cu milă, ca o infirmieră, dacă ar fi realistă, cu picioarele bine înfipte în pământ și nu ar deveni jucăria propriilor ei visuri, dacă nu te-ar mângâia înainte de a te… ucide, ci te-ar ucide direct? În mod evident, este preferabilă varianta de feminitate detestată de poet.
O vină de neiertat a femeii ar fi că joacă teatru și că, în raport cu bărbații, cochetează reflex, fără să-i pese de soarta unuia sau altuia dintre ei:
„Comediantă veche ca lumea ‒ comedie/ Ea joacă azi ‒ juca-va de astăzi ani o mie,/ Cu-aceeaşi mască mândră, netedă, mişcătoare ‒/ Şi cel iubit de dânsa azi râde, mâne moare.”
Mijloacele de seducție de care dispune femeia i se par poetului… arme ale crimei. Bărbatul cade, ca o victimă inocentă, în brațele asasinei:
„Şi astă nerozie, cruzime întrupată,/ În lumea cea de chinuri ea oare ce mai cată ‒/ Ea, cea ce nu gândeşte, gândind doară cu gura?/ Căci sărutări şi vorbe de-amor i-a dat natura,/ Şi râsul cel mai vesel, zâmbirea-mbătătoare,/ Atâta-nţelepciune e-n gura ei de floare,/ Atâta-nţelepciune pari a vedea, ş-atâta/ Plăcere pare-a duce în inima-amărâtă,/ Când capul c-oboseală pe umăru-i ţi-l culci/ Sau când te uiţi în ochii-i ucizător de dulci,/ Încât chiar mântuirea cea vecinică ţi-o sfermi/ Şi redevii un Sizif ‒ sacrifici pentru viermi”.
Enumerarea elementelor de atracție menite să-i ducă la pierzanie pe bărbați îl prezintă pe poet ca pe un expert în farmecul feminin. Sărutări, vorbe de amor, râsul cel mai vesel, zâmbirea-mbătătoare, umărul pe care poți să-ți culci capul când ești obosit, ochii ucigător de dulci ‒ toate acestea o fac pe femeie irezistibilă. E rău? E bine? În alte poezii, Eminescu crede că e bine și o ridică în slăvi pe ademenitoare. O imploră să-i dea voie să-i scalde picioarele în lacrimi. Uneori însă ‒ iar poezia Femeia?…Măr de ceartă este un exemplu ‒ crede că e rău și o acuză pe femeie la scenă deschisă (cu o vehemență probabil explicabilă din punct de vedere psihanalitic și cultural, dar nejustificată din punct de vedere estetic), de fapte îngrozitoare. Un pamflet se susține numai dacă este scris cu mare artă. De data aceasta însă, poemul fiind doar schițat, conține multe formulări neclare sau pleonastice și nu reușește să convingă.
Norocul este că din învolburarea de cuvinte înveninate se ridică treptat la suprafață, se clarifică, un sens mai înalt, fără legătură cu prozaica acuzare a femeii de prefăcătorie (vină pe care i-o găsește și Chiriac Vetei, în comedia O noapte furtunoasă a lui I.L Caragiale!). Femeia nu se ocupă de un bărbat anume, ci se… opune morții, prin procreare. Ea cochetează cu oricare bărbat pentru a-și atinge scopul, care nici nu este al ei, ci al speciei.
„O luptă e viaţa şi toată firea-i luptă,/ Milioane de fiinţe cu ziua întreruptă/ Susţin prin a lor moarte, hrănesc prin putrezire,/ Acea frumoasă haină ce-acopere pe fire./ În van creaţi la vorbe şi le-azvârliţi în vânt:/ Plodirea este rolul femeii pe pământ./ Priviţi acele râsuri, zâmbiri, visări, suspine,/ Dorinţa de plodire o samănă în tine.”
În această privire de foarte sus îl regăsim pe Eminescu.
Text apărut în România literară nr. 40/ 2018
