Eu nu cred nici în Iehova

Din seria „declarațiilor de independență” pe care am mai menționat-o, ca posibil capitol al operei poetice eminesciene, face parte și scurtul, dar memorabilul poem Eu nu cred nici în Iehova,1876, care atrage imediat atenția prin radicalitate:

„Eu nu cred nici în Iehova,/ Nici în Buddha-Sakya-Muni,/ Nici în viaţă, nici în moarte,/ Nici în stingere ca unii.”

Nu este vorba de un moment de nonconformism sfidător, ci de un autoportret moral, a cărui principală trăsătură constă într-o totala inaderență la concepțiile altora. Eminescu nu are nevoie de intermediari în înțelegerea lumii. Stau față în față el și lumea.

Dacă ar fi spus rezumativ eu nu cred în nimic, poetul ar fi fost inexpresiv. O enumerare este întotdeauna mai convingătoare decât un cuvânt sintetic. Eu nu cred nici în…, nici în… etc., așa se transmite cititorului sentimentul nimicului, nu prin cuvântul nimic. (În textele afirmative se întâmplă la fel. La cutremur s-a prăbușit totul este, din punct de vedere literar, mai puțin dramatic decât s-au prăbușit case, biserici, podurile de peste râuri etc.)

Eminescu nu favorizează vreo credință. Le consideră pe toate ficțiuni și declară că oricum toate variantele de adevăr metafizic propuse de ele îl lasă indiferent:

„Visuri sunt şi unul ş-altul,/ Şi tot una mi-este mie/ De-oi trăi în veci pe lume,/ De-oi muri în vecinicie.// Şi fiindcă în nimica/ Eu nu cred ‒ o, daţi-mi pace!/ Fac astfel cum mie-mi pare/ Şi faceţi precum vă place.”

În mod curios, de la acest plan înalt al gândirii, poetul trece pe neașteptate la o profesiune de credință literară:

„Nu mă-ncântaţi nici cu clasici,/ Nici cu stil curat şi antic ‒/ Toate-mi sunt de o potrivă,/ Eu rămân ce-am fost: ‒ romantic.”

Cel care nu credea în nimic și rămânea indiferent la orice ipoteză ontică se dezvăluie, dintr-odată, ca adeptul decis al unui curent literar! Poate că romantic însemna pentru el mult mai mult decât un mod de a face literatură. O supra-religie! Oricum, plasarea afirmației eu rămân ce-am fost: ‒ romantic la sfârșitul unui poem brutal-confesiv, ca o rezoluție finală, consacră apartenența lui Eminescu la romantism.