Alex. Ștefănescu 
1876 este un an nefericit în biografia lui Eminescu. Titu Maiorescu, protectorul lui, pierde postul de ministru al Cultelor și al Instrucțiunii, ca urmare a căderii guvernului Lascăr Catargi. Poetul însuși, făcut vinovat de un adversar politic al junimiștilor, D. Petrino, de lipsuri în gestiunea bibliotecii (unde lucrase anterior), rămâne fără funcția de revizor școlar (abia în 1878 acuzația se va dovedi nefondată). Lipsit de bani, este nevoit să lucreze la ziarul local Curierul de Iași, scriind articole de toate felurile până la istovire și scufundându-se astfel în „noroiul greu al prozei”.
Și totuși în același an, 1876, publică în revista Convorbiri literare mai multe poezii splendide: Crăiasa din povești, Dorința, Lacul, Călin (file din poveste), Strigoii. Poeziile nepublicate datând de atunci au și ele grație. Două exemple: Ea-și urma cărarea-n codru și Cărțile. Cum poate fi un om hărțuit de viață atât de senin și inspirat în poezie, iată o întrebare la care numai un psihanalist ar putea răspunde (iar răspunsul, în mod sigur, n-ar explica totul).
În poezia Ea-și urma cărarea-n codru este pusă în scenă o secvență din eterna comedie a dragostei, și anume momentul curtării unei femei (aparent) greu accesibile de către un bărbat îndrăzneț. Asistăm la un joc erotic în stil rustic, care presupune ca bărbatul să aibă inițiativa, iar femeia să simuleze refuzul − ca să-și dovedească pudoarea, dar și ca să provoace. (Situația este rezumată inteligent în versurile populare „Du-te-ncolo, vino-ncoace,/ Lasă-mă și nu-mi da pace!”). În vremurile noastre, un asemenea joc ar fi incriminat ca „hărțuire sexuală”, deși nu are nimic vulgar și abuziv (vulgară și abuzivă fiind tocmai incriminarea lui).
Eminescu intră cu naturalețe în rolul tânărului de la țară. Uită de melancolia lui de poet care își proiectează iubita „în valurile vremii” și se imaginează pe sine, plin de voioșie, făcând pași mari pe cărarea din codru ca s-o ajungă din urmă pe Ea:
„Ea-şi urma cărarea-n codru./ Eu mă iau pe a ei urmă,/ Când ajung cu ea alături/ Răsuflarea-mi mi se curmă.// Mai răsuflu înc-o dată,/ Zic o vorbă, ea tresare/ Şi se uită-n altă parte/ Şi răspuns de loc nu are.// Dar mereu de ea m-apropiu/ Şi vorbesc şi îi dau sfaturi;/ Ea se apără c-o mână/ Şi se uită tot în laturi.”
Actul seducerii este gândit parcă de un coregraf:
„Când pe talie-i pun braţul,/ Ea se frânge, va să scape,/ Dar o trag mereu spre mine,/ Mai aproape, mai aproape.// Mai nu vrea şi mai se lasă./ Capul ei mi-l pun pe umăr,/ Pun pe ochi-nchişi, pe gură,/ Sărutări fără de număr.”
Dând dovadă, ca aproape întotdeauna, de bun-gust, Eminescu încheie cu o notă de umor poezia. Jocul dragostei, fie și stilizat, se încinsese prea tare și era nevoie de puțină apă rece pe care cineva să i-o arunce bărbatului în față. Gestul îl face, bineînțeles, femeia, care, așa cum și-a imaginat-o poetul, este duioasă, jucăușă, capabilă de o maliție tandră:
„Şi la piept o strâng mai tare./ Răsuflarea-mi se sfârşeşte;/ O întreb de ce-i mâhnită,/ O întreb de mă iubeşte.// Iar ea ochii şi-i deschide/ Mari, puternici, plutitori:/ «Îmi eşti drag din cale-afară,/ Dar obraznic uneori».”
Familiarizat cu teatrul, Eminescu știe întotdeauna să găsească o replică finală.
(text apărut în România literară nr. 5-6/ 2018)
