De o naivitate voită, poezia După ce atâta vreme (1879) este un scurt discurs al împăcării rostit de un bărbat care își revede iubita după o despărțire de câteva săptămâni. G. Topîrceanu va scrie cândva un catren – simpatic-frivol – despre împăcările îndrăgostiților:
„Supărările iubirii/ Sunt ca ploile cu soare:/ Repezi, dar cu cât mai repezi/ Cu atât mai trecătoare.”
Eminescu nu poate fi frivol nici când încearcă să fie. El are o gravitate de fond, neexhibată, dar sesizabilă chiar și în cuvintele de dezmierdare. Retorica sa amoroasă nu seamănă deloc cu tiradele lui Rică Venturiano (deși ar fi putut să semene, fiind deznodământul unei despărțiri din capriciu, neserioase), ci mai curând cu confesiunea făcută de Dmitri Karamazov Grușenkăi:
„După ce atâta vreme/ Laolaltă n-am vorbit,/ Mie-mi pare că uitarăm/ Cât de mult ne-am fost iubit,// Dar acum te văd nainte-mi/ Dulce, palidă cum şezi/ Lasă-mă ca altă dată/ Umilit să-ngenunchez// Lasă-mă să-ţi plâng de milă,/ Să-ţi sărut a tale mâni… / Mănuşiţe, ce făcurăţi/ De atâtea săptămâni?”
Versurile care ne rețin în mod special atenția sunt cele în care bărbatul se adresează mâinilor iubitei, nu iubitei. Ne înduioșează această ignorare a femeii în favoarea a ceva din trupul ei. Ne înduioșează prin delicatețe, dar și printr-un lung exercițiu al intimității pe care îl presupune împrietenirea poetului cu mâinile celei pe care o iubește. Există parcă o complicitate între el și „mănușițe”. Dragostea acestora este statornică, tainică și independentă de supărările stăpânei lor.
(text apărut în România literară nr. 47/ 2018)