Dumnezeu și om

Eminescu a schițat poemul Dumnezeu și om în 1869 (avea inițial titlul Christ), și a revenit de câteva ori asupra lui, revizuindu-l și amplificându-l, până în 1873, când l-a abandonat. Forma lui ultimă nu e și definitivată, seamănă tot cu o schiță, ceva mai complicată. Au rămas în text idei neduse până la capăt, fraze dezlânate, reluări tautologice ale unor enunțuri. În plus, cuvintele, nu orânduite, ci înghesuite în poem, par folosite fără… consimțământul lor, iar multe rime sunt flagrant imperfecte.

Și totuși, chiar și în această ciornă de poem, găsim o observație subtilă: credința stângace și naivă a primilor creștini era mai sinceră decât aceea, rafinată, a contemporanilor lui Eminescu. O idee asemănătoare, aplicată la literatură, apare cum se știe în Epigonii.

Eminescu povestește că a văzut, pe ultima pagină dintr-o veche carte sfântă, o „gravură grosolană” care îl reprezintă pe pruncul Mariei cu „fața mică și urâtă”, specifică unui nou-născut, și mărturisește că pentru el această reprezentare amatoristică nu e o blasfemie, ci o dovadă de candoare și de credință reală:

„Cărţii vechi, roase de molii, cu păreţii afumaţi,/ I-am deschis unsele pagini, cu-a lor litere bătrâne,/ Strâmbe ca gândirea oarbă unor secole străine,/ Triste ca aerul bolnav de sub murii afundaţi.// Dar pe pagina din urmă, în trăsuri greoaie, seci,/ Te-am văzut născut în paie, faţa mică şi urâtă,/ Tu, Christoase, – o ieroglifă stai cu fruntea amărâtă,/ Tu, Mario, stai tăcută, ţeapănă, cu ochii reci!// Era vremi acelea, Doamne, când gravura grosolană/ Ajuta numai al minţii zbor de foc cutezător…/ Pe când mâna-ncă copilă pe-ochiul sânt şi arzător/ Nu putea să-l înţeleagă, să-l imite în icoană.// Însă sufletul cel vergin te gândea în nopţi senine,/ Te vedea râzând prin lacrimi, cu zâmbirea ta de înger./ Lângă tine-ngenunchiată, muma ta stetea-n uimire,/ Ridicând frumoasă, sântă, cătră cer a sale mâne.”

Aceste prime patru strofe sunt și cele mai frumoase din poem. Ele pot fi citite și separat, ca un text de sine stătător. Descrierea „cărții vechi” (fără îndoială, Biblia – o carte căreia nu i se indică titlul nu poate fi decât Biblia) atrage atenția prin plasticitate. Și încă prin ceva: prin atmosfera de tristețe pe care Eminescu o asociază cu religia creștină (ne aducem aminte cum explică Blanca, în Făt-Frumos din tei, de ce nu vrea să meargă la mânăstire: „− Nu voi, tată, să usuce/ Al meu suflet tânăr, vesel:/ Eu iubesc vânatul, jocul;/ Traiul lumii alţii lese-l.// Nu voi părul să mi-l taie/ Ce-mi ajunge la călcâie,/ Să orbesc cetind pe carte/ În fum vânăt de tămâie.”)

Impresionează, apoi, curajul artistic cu care Eminescu și-i reprezintă „realist” pe fiul lui Dumnezeu și pe cea care i-a dat naștere, examinând o veche gravură: „Te-am văzut născut în paie, faţa mică şi urâtă,/ Tu, Christoase, – o ieroglifă stai cu fruntea amărâtă,/ Tu, Mario, stai tăcută, ţeapănă, cu ochii reci!” Cititorul se simte fără îndoială șocat. Dar imediat după aceea vine explicația, care mută discuția în alt plan: „Era vremi acelea, Doamne, când gravura grosolană/ Ajuta numai al minţii zbor de foc cutezător…/ Pe când mâna-ncă copilă pe-ochiul sânt şi arzător/ Nu putea să-l înţeleagă, să-l imite în icoană.”

Poetul evocă vremuri îndepărtate când privitorul colabora cu desenatorul, imaginându-și cu înflăcărare ceea ce fusese doar sugerat, stângaci, în desen. Mâna artistului era încă, pe atunci, „copilă”, mod emoționant de a spune că era încă neexperimentată, incapabilă să reproducă într-o icoană „ochiul sânt și arzător”.

După primele patru strofe, „acțiunea” se mută brusc în India, unde un mag (preot, înțelept, astrolog, vrăjitor), remarcând urcarea unei stele foarte strălucitoare pe cer, prevede apariția în curând în lume a unei noi credințe, mai puternică decât toate celelalte de pe pământ. Din punctul de vedere al lui Eminescu, acesta este un eveniment de mare importanță, care poate schimba în bine soarta omenirii:

„Dar un mag bătrân ca lumea îi adună şi le spune/ C’un nou gând se naşte-n oameni, mai puternic şi mai mare/ De cât toate pân-acuma. Şi o stea strălucitoare/ Arde-n cer arătând calea la a evului minune.// Fi-va oare dezlegarea celora nedezlegate?/ Fi-va visul omenirei grămădit într-o fiinţă?/ Fi-va braţul care şterge-a omenirei neputinţă,/ Ori izvorul cel de taină a luminii-adevărate?/ Va putea să risipească cea nelinişte eternă,/ Cea durere ce-i născută din puterea mărginită/ Şi dorinţa făr’ de margini?… Lăsaţi vorba-vă pripită,/ Mergeţi regi spre închinare la născutul în tavernă.” [de fapt, cavernă; prezența inoportună aici a cuvântului tavernă o explic în post-scriptum].

După cum se vede, nașterea unui nou mod de a gândi are pentru Eminescu măreția cosmogenezei. Poetul omagiază ca nimeni altul gândul.

Impresionant este și modul cum definește el cauza suferinței tuturor oamenilor, din toate timpurile: disproporția dintre „puterea mărginită și dorința făr’de margini” (sau „dorul după ce-i mare-n astă lume trecătoare”, considerat la fel de nefast ca un blestem în Mușat și ursitorile).

În sfârșit, cu sensibilitatea lui artistică, Eminescu reacționează la… nedreptatea care se face unui moment crucial din istoria umanității, programat să se petreacă într-un loc umil, ignorat de majoritatea oamenilor. Până la urmă, însă, tocmai această aparentă insignifianță constituie gloria lui. Urmând steaua călăuzitoare, oameni cu sufletul curat, unii regi, alții păstori, se duc la Betleem să-l sărbătorească pe noul Mesia.

Prin contrast cu primii creștini, contemporanii săi ‒ crede Eminescu ‒ au un mod exterior de a trăi credința, religiozitatea lor s-a profesionalizat. Ei fac din mitologia christică sursă de inspirație pentru picturi și sculpturi:

„Azi gândirea se aprinde ca şi focul cel de paie ‒/ Ieri ai fost credinţa simplă − însă sinceră, adâncă,/ Împărat fuşi Omenirei, crezu-n tine era stâncă…/ Azi pe pânză te aruncă, ori în marmură te taie.”

Convingerea aceasta că în artă stângăcia este de efect, dând o impresie de autenticitate, anticipă o idee estetică din secolul douăzeci (când, printre altele, s-a cultivat infantilismul și s-a manifestat interes pentru pictura naivă). Eminescu ar zâmbi ironic dacă ar afla că până la urmă și această stângăcie omologată de esteticieni s-a profesionalizat și a devenit o modă ca oricare alta, pierzându-și candoarea.

*

P.S. Ca loc al nașterii lui Isus, în poem este menționată, în mod scandalos și. în orice caz, în dezacord cu tradiția, o… tavernă. Ulterior se vorbește și despre staul, dar tavernă ne rămâne în minte pentru că se repetă și pentru că rimează cu eternă.

În monumentala ediție critică inițiată și realizată în mare măsură de Perpessicius, Opere, și anume în volumul IV, rezervat postumelor, în poemul Dumnezeu și om, stă scris negru pe alb: tavernă.

Putea fi Eminescu atât de neglijent încât să confunde un staul cu o cârciumă? În niciun caz.

În mod indiscutabil tavernă a apărut în textul din ediția de Opere dintr-o greșeală de transcriere. Eminescu a scris, fără îndoială, cavernă, preluând versiunea unor istorici conformă căreia staulul în care s-a născut Mântuitorul era adăpostit într-o peșteră din Betleem. (Așa se proceda pe atunci, explică istoricii: pentru a economisi muncă și materiale, localnicii își adăposteau animalele în numeroasele peșteri din zonă, ca în niște grajduri gata făcute.)

Peștera în care se spune că s-a născut Isus este, de altfel, în vremurile noastre loc de pelerinaj, ca și biserica ridicată în secolul IV deasupra ei; constructorii bisericii au avut grijă să lase liber accesul în peșteră pentru vizitatori.

Cine a înțeles greșit cuvântul? Perpessicius? În mod sigur, nu. Ca dovadă, în notele referitoare la Dumnezeu și om, din volumul V al ediției de Opere, Perpessicius face referiri explicite numai și numai la cavernă. Rămâne de presupus că greșeala îi aparține zețarului, care a lucrat la carte, și că serviciul de corectură nu sesizat-o (era în 1952, Stalin încă trăia, iar țara vuia de construirea comunismului).

(Text apărut în România literară nr. 35-36/ 2018)