Alex. Ștefănescu 
Poezia Dintre sute de catarge (datând din 1880) nu este simplă, cum pare, este esențializată. Tentativa de-a o analiza operativ eșuează repede și îl determină pe exegetul sigur pe el să reia lectura cu mai puțin avânt și cu mai multă atenție.
Se remarcă, de la început, caracterul interogativ al primelor două strofe (din cele patru ale poeziei):
„Dintre sute de catarge/ Care lasă malurile,/ Câte oare le vor sparge/ Vânturile, valurile?// Dintre pasări călătoare,/ Ce străbat pământurile,/ Câte-o să le-nece oare/ Valurile, vânturile?”
Întrebările sunt stranii. Îl interesează oare pe poet câte corăbii anume vor fi distruse în călătoriile pe mare? Sau câte păsări anume vor pieri în drumul spre țările calde? Bineînțeles că nu-l interesează. El știe de la început că, în general, multe corăbii se vor frânge și că multe păsări vor dispărea. Dacă nu folosește enunțuri afirmative este numai și numai pentru că acestea îl lasă, de obicei, pe cititor indiferent. Enunțurile interogative sunt cele care suscită interesul și cheamă la o participare afectivă.
(Chiar și cei mai neexperimentați profesori știu – sau măcar intuiesc – că pot capta mai bine atenția elevilor cu o întrebare, „Vedeți ce am scris pe tablă?”, decât cu o rugăminte: „Vă rog să vedeți ce am scris pe tablă!”. Propozițiile interogative au o forță de suscitare a interesului ieșită din comun, datorită faptului că încă din primii ani de viață oamenii învață că au obligația să răspundă întrebărilor. Trebuie să facă un efort considerabil ca să se sustragă acestei obligații și să tacă atunci când sunt întrebați ceva. Așa se explică de ce interogatoriile obosesc și, prelungite foarte mult, pot deveni chiar un instrument de tortură. Mulți scriitori folosesc resursele retorice ale interogației, nu chiar ca să-i… tortureze pe cititori, dar, oricum, ca să-i trezească din eventuala lor apatie.)
Primele două strofe ale poezie, dubitativ-interogative, fac dureroasă ideea că că orice acțiune se soldează cu mari pierderi și, mai mult decât, că orice acțiune este nesigură. De fiecare dată probabilitatea eșecului este mai mare decât probabilitatea reușitei . (Un fizician ar identifica aici o ilustrare a modului cum acționează entropia.)
Poetul vorbește de pe țărmul de la care pleacă corăbiile și pe care îl părăsesc în stoluri păsările. Nu le însoțește în călătoria lor primejdioasă. Rămâne pe uscat și le petrece doar cu privirea pierzându-se în zare. Această perspectivă intensifică emoția, activând trăiri din trecutul fiecărui om (de exemplu ceea ce a simțit când a rămas pe peronul unei gări, iar copiii săi s-au suit în tren și au plecat la studii sau pe front).
Refrenul „vânturile, valurile”, care alternează cu aceleași două cuvinte într-o ordine inversată, „valurile, vânturile”, se reia și în următoarele două strofe, neinterogative. Prin repetare, aceste pluraluri armonioase dau o sugestie de risipire, de dezagregare calmă, de volatilitate a existenței:
„De-i goni fie norocul/ Fie idealurile,/ Te urmează în tot locul/ Vânturile, valurile.// Ne-nţeles rămâne gândul/ Ce-ţi străbate cânturile,/ Sboară vecinic, îngânându-l / Valurile, vânturile.”
O puternică impresie face strictețea formală a versurilor, care nu-i lasă autorului prea mare libertate de alegere în construirea textului. Sunt versuri scurte și rime obligatorii − reguli de versificare care par imposibil de respectat. Tocmai de aceea, respectarea lor surprinde și creează iluzia că, de fapt, perfecta combinație de cuvinte exista de multă vreme în limba română și că poetul n-a făcut decât s-o scoată la lumină, așa cum scot arheologii o amforă din pământ.
(Text apărut în România literară nr. 14/ 2018)
