De vorbiți mă fac că n-aud

Declarație de independență ‒ acesta ar putea fi titlul câtorva poeme ale lui Eminescu (Eu nu cred nici în Iehova, de exemplu, dar și Luceafărul însuși). Printre ele și-ar afla locul și De vorbiți mă fac că n-aud (1873‒1876)¸ care numără doar opt versuri scurte, de câte opt silabe fiecare, remarcabile prin tonul categoric. Poetul nu a publicat acest scurt text, deși putea să-l considere o carte de vizită a sa. L-au publicat, după moartea lui, cei de la revista Sămănătorul, în 1903, apoi Ilarie Chendi, într-o ediție din 1905: M. Eminescu, Scrieri politice și literare.

„De vorbiţi mă fac că n-aud,/ Nu zic ba şi nu vă laud;/ Dănţuiţi pre cum vă vine,/ Nici vă şuier, nici v-aplaud;/ Dară nime nu m-a face/ Să mă ieu dup-a lui flaut;/ E menirea-mi: adevărul/ Numa-n inima-mi să-l caut.”

Biografii poetului menționează replica predilectă dată de el, în viața de fiecare zi, celor care încercau cu prea mare insistență să-l convingă de ceva: „Lăsați-mă-n pace!” Pare o replică inofensivă, specifică unui timid, dar analizată se dovedește a fi de o fermitate intratabilă. Să ceri lumii să te lase în pace, atât, să te lase în pace, nu să-ți ofere ceea ce își doresc cu ardoare alții, iată o atitudine care reduce lumea la nimic prin raportare la suveranitatea unui poet.

Versurile apodictice, ca propozițiile unui edict, cu multe cuvinte care exprimă negarea ‒ nu, nici, nime(ni), numa(i) ‒ ridică un zid de netrecut în calea oricărei posibile intruziuni în individualitatea celui care caută adevărul exclusiv în sine. Eminescu știe să fie tranșant și distant, așa cum cum știe să fie și tandru și implorator.

Textul are autoritate și datorită unei rime rarisime și care totuși se repetă ‒ de mai multe ori decât părea posibil: –aud, cu accent pe a. Această performanță în materie de versificare creează impresia de forță și magnificență. Eminescu obligă până și verbul aud (persoana I singular, indicativ, de la a auzi) să sune à-ud, prin modul cum îl poziționează în versul trohaic. Apoi trece și la rima cu consoană finală surdă în locul celei sonore: -aut în loc de –aud, oferindu-ne un spectacol al epuizării posibilităților limbii române (în ceea ce privește rima aleasă de el).

Demnă de menționat este și folosirea disprețuitoare a verbului a dănțui: „Dănțuiți precum vă vine”… Este ca și cum dansul ar fi un fel de scălâmbăială, de clovnerie, a căror practicare de către alții îl lasă pe Eminescu indiferent. Un poet de azi, mai puțin elegant, ar spune: „Puteți să stați și-n cap, nu mă interesează!”