Cum negustorii din Constantinopol

În secolul XIX se obișnuia ca autorul să se adreseze din când în când direct cititorului, într-o notă introductivă a cărții sau la începutul unor capitole. (Formula avea să fie dezvoltată și nuanțată, transformată într-un adevărat program estetic, de postmoderni.)

Prietenul de la Iași al lui Eminescu, Ion Creangă (pe care poetul avea să-l cunoască peste un an), va scrie în prefața la o ediție a poveștilor sale:

„Iubite cetitoriu, multe prostii ăi fi cetit, de când eşti. Ceteşte, rogu-te, şi ceteşte şi, unde-i vede că nu-ţi vin la socoteală, ie pana în mână şi dă şi tu altceva mai bun la iveală, căci eu atâta m-am priceput şi atâta am făcut”.

În poezia postumă Cum negustorii din Constantinopol, datând din 1874, Eminescu cochetează, și el, cu cititorul, prezentându-se ca un negustor de „clăi de vorbe”, de rime, de iambi și trohei. Parodiind reclama pe care și-o fac singuri negustorii, poetul adaugă superlative menite să atragă cumpărătorii:

„Cum negustorii din Constantinopol/ Întind în piaţă diferite mărfuri,/ Să ieie ochii la Efenzi şi popol,// Astfel la clăi de vorbe eu fac vârfuri/ De rime splendizi, să le dau de trampe,/ Sumut o lume ş-astfel ochii lor fur.// Dactilu-i cit, trocheele sunt stambe,/ Şi-i diamant peonul, îndrăzneţul./ Dar astăzi, cititori, eu vă vând iambe”…

În 1874, aflat la Berlin, Eminescu se juca astfel într-un mod capricios (probabil și din dorința de a se elibera de sub apăsarea obligației de a-și face un doctorat), experimentând ca formă de versificare terținele și recurgând la adevărate acrobații lingvistice pentru crearea unor rime neverosimile: mărfuri – vârfuri – lor fur.

Rolul de autor care își oferă spre vânzare textele, străduindu-se să fie pe placul mușteriilor, este jucat în glumă de poet, el neavând nimic în comun cu un negustor. În realitate, cei care așteptau de la el să facă din poezie o marfă îl indignau („Ei cer să cânt… durerea mea adâncă/ S-o lustruiesc în rime și cadențe” – așa începe în Odin și poetul o lungă diatribă împotriva a ceea ce așteaptă societatea de la un poet.)

Jucându-se într-un mod simpatic, Eminescu își negociază în continuare poeziile, aducând în discuție și faptul că marfa costă foarte puțin:

„Şi mare n-o să vi se pară preţul:/ Nu bani vă cer, ci vremea şi auzul./ Aprinde-i pipa şi aşază-ţi jeţul// La gura sobei cum o cere uzul;/ Citeşte cartea ce îţi cade-n mână/ Şi vezi de nu-i mărgăritar hurmuzul”.

(Text apărut în România literară nr. 37/ 2018)