Alex. Ștefănescu 
Scurta poezie Cu penetul ca sideful, o improvizație din 1876, pare înregistrarea video-audio a unui fragment de noapte de numai câteva secunde. Ar fi bine să o citim de două ori. O dată ca să trăim emoția pe care ne-o transmite poetul, cu mijloace simple, și a doua oară ca să ne gândim la starea lui de spirit din momentul în care a așternut pe hârtie cele opt versuri:
„Cu penetul ca sideful/ Străluceşte-o porumbiţă,/ Cu căpşorul sub aripă/ Adormită sub o viţă.// Şi tăcere e afară./ Luminează aer, stele./ Mută-i noaptea – numai râul/ Se frământă-n pietricele.”
Ca și altădată, Eminescu demonstrează ce bine știe să aleagă elementele din care se compune o atmosferă. O porumbiță care doarme „cu căpșorul sub aripă”, o liniște adâncă – „tăcere e afară”, „mută-i noaptea” −, o lumină venind de la stele, dar și de la aerul parcă luminescent, un susur al râului care curge pe prund și, gata!, în imaginația noastră, a cititorilor s-a și instaurat noaptea (probabil de vară), cu farmecul ei misterios. Bun observator al realității, nu doar un visător cu acces în spații metafizice, poetul caracterizează exact penajul unei porumbițe, lucios, cu degradeuri ale unor culori întrepătrunse, comparându-l cu sideful. (În camera Harietei din casa Eminovicilor, de la Ipotești, am văzut dulapul din lemn de cireș cu intarsii de sidef, asupra căruia probabil de multe ori și-a fixat privirea Mihai, în timpul discuțiilor cu sora lui.)
Diminutivul „căpșorul” n-are legătură cu dulcegăria din poezia unor contemporani ai lui Eminescu, ci este o numire exactă a capului mic și delicat al unei porumbițe. În plus, cuvântul înduioșează, dă o sugestie de fragilitate și, în același timp, de noapte prietenoasă și ocrotitoare.
Faptul că aerul luminează, departe de a fi o fantezie, reconfirmă realismul extatic al poetului, care vede frumusețea lumii chiar și acolo unde alții rămân orbi. (Peste mai bine de o sută de ani, câțiva poeți din generația ´80, aflați la o vârstă a jubilației, își vor intitula volumul colectiv Aer cu diamante.)
Finalul acestei miniaturi lirice, „numai râul se frământă-n pietricele”, are valoare poetică nu numai prin el însuși, ci și prin faptul că evidențiază indirect liniștea nopții. Doar o tăcere profundă face posibilă auzirea de departe, din casă, a susurului unei ape.
Putem visa cu ochii deschiși imaginându-ne în ce stare de spirit era Eminescu când a compus acest capriciu liric. Nu avea acele migrene nocturne îngrozitoare care, după cum își amintește un nepot al lui Slavici, îl făceau să strige: „Smulgeți-mi capul! Smulgeți-mi capul!”. Nu se gândea plin de indignare la decăderea lumii românești. Era liniștit, obosit într-un mod plăcut după munca din timpul zilei, se simțea tandru față de lumea întreagă (reminiscență, poate, a unei întâlniri recente cu Veronica). Poezia înregistrează un moment bun din viața lui.
(text apărut în România literară nr. 43/ 2018)
