Alex. Ștefănescu 
Eminescu știa că este poet, voia să fie poet, nu uita nicio clipă că este poet. Această conștiință a situării lui în lume nu are nicio legătură cu emfaza unor autori de versuri. Așa cum sentimentul lui că nu găsește cuvântul ce exprimă adevărul sau că vorbește în pustiu n-are nici o legătură cu modestia (naivă sau falsă) a altora.
Poezia Cu gândiri și cu imagini (1876) cuprinde o rapidă evaluare critică de către Eminescu a propriei sale poezii. Este, ca să ne exprimăm în termeni prozaici, un succint raport de activitate. Poetul este nemulțumit de disproporția dintre frumusețea fastuoasă a versurilor și redusa cantitate de adevăr conținută de ele. El are, ca de obicei, nostalgia unui adevăr ultim, de altfel inexistent. Nostalgia aceasta o au mulți intelectuali umaniști. Ei simt că nu spun niciodată ceva important despre lume, că nu ating esențialul. Insatisfacția o putem trăi chiar și când consultăm un dicționar: fiecare cuvânt este explicat prin cuvinte aflate tot în cuprinsul lui, nimic nu vine din afară. Adevărurile par produse exclusiv de mintea noastră și sunt reciclate la nesfârșit.
Înainte de a vorbi despre tristețea celui care nu a captat destul adevăr în versurile sale, poetul își plânge soarta de poet nerealizat! Nu este un răsfăț, este un moment de sinceră descurajare și poate chiar de plăcere a autoflagelării:
„Cu gândiri şi cu imagini/ Înnegrit-am multe pagini:/ Ş-ale cărţii, ş-ale vieţii,/ Chiar din zorii tinereţii.// Nu urmaţi gândirei mele:/ Căci noianu-i de greşele,/ Urmărind prin întuneric/ Visul vieţi-mi cel chimeric.// Neavând învăţ şi normă,/ Fantazia fără formă/ Rătăcit-a vai! cu mersul:/ Negru-i gândul, şchiop e viersul.”
Ce nedreptate își face poetul! Nici cei mai înrăiți denigratori ai lui nu-i calificau atât de sever creația. Prin raportare la frumusețea parcă nepământească a multora dintre textele sale, această proclamare a eșecului este însă de efect. Și de bun-gust. Să ne imaginăm cum ar fi sunat aceeași declarație făcută de un autor mediocru…
Urmează compararea creației lui cu monumentele funerare gigantice ale faraonilor. În interiorul construcțiilor de mari proporții, reprezentări în piatră ale glorificării și solemnității, nu găsim decât un biet trup de om mumificat. Comparația, desfășurată pe larg, impresionează, cu atât mai mult cu cât se încheie cu un vers atent planificat, ca replica finală a unei piese de Shakespeare:
„Şi idei, ce altfel împle,/ Ard în frunte, bat sub tâmple:/ Eu le-am dat îmbrăcăminte/ Prea bogată, fără minte.// Ele samănă, hibride,/ Egiptenei piramide:/ Un mormânt de piatr-în munte/ Cu icoanele cărunte,// Şi de sfinxuri lungi alee,/ Monoliţi şi propilee,/ Fac să crezi că după poartă/ Zace-o-ntreagă ţară moartă.// Intri-nuntru, sui pe treaptă,/ Nici nu ştii ce te aşteaptă./ Când acolo! sub o faclă/ Doarme-un singur rege-n raclă.”
(text apărut în România literară nr. 51/ 2018)
