Alex. Ștefănescu 
O variantă a poemului Codru și salon, intitulată Un roman, a fost publicată cu entuziasm de Ilarie Chendi în revista Sămănătorul din 19 ianuarie 1903. Criticul de la Sămănătorul supraevaluează un text naiv-romantic găsit în arhiva lui Eminescu, considerându-l „o podoabă a literaturii române”. Este foarte probabil că Ilarie Chendi, un om sentimental (s-a sinucis la 41 de ani, imediat după moartea lui Ștefan O. Iosif, pentru a respecta un jurământ de credință făcut acestuia), se regăsea în nostalgia trăită de poet, după plecarea la oraș, față de locurile copilăriei lui. El însuși s-a născut într-un sat, Dârlos, de lângă Mediaș, pe malul drept al râului Târnava Mare, și a avut parte de o copilărie frumoasă, de care a trebuit să se despartă dureros de repede, ca să plece la studii.
Pe Eminescu nu l-a entuziasmat acest poem (ca dovadă, nu l-a publicat). A publicat este adevărat unul scris pe aceeași temă și cu aceeași candoare, Din străinătate, în 1866, în revista Familia din Oradea, dar pe atunci avea 16 ani și încă nu-și formase bunul-gust desăvârșit cu care își va selecta și definitiva ulterior poemele.
Poemul Codru și salon a stat în stadiul de șantier între 1865 și 1877. Titlul Un roman, pe care poetul i l-a dat la un moment dat și la care a renunțat, era mai inspirat și într-o oarecare măsură ar fi salvat, prin ironie, povestea melodramatică. Codru și salon are corectitudinea unui titlu de compunere școlară.
Și totuși, totuși… Ca atâtea alte texte scrise de Eminescu, și acesta conține frânturi de poezie bună, un fel de năzăriri de genialitate, care merită cunoscute.
Începutul, banal-narativ, chiar seamănă cu un început de roman (aducând aminte prin romantismul convențional de romanele Manoil și Elena ale lui Dimitrie Bolintineanu, care nu erau însă versificate):
„Zadarnic fete mândre zâmbind cutreier’ sala/ Şi muzică-i şi visuri şi farmec îndelung./ În ochii unui tânăr sădită e răceala/ Şi note cât de blânde în inimă-i n-ajung.// Amicul cel de-o vârstă păharul lui îl împle/ Şi-l cheamă şi pe dânsul la masa unde beu;/ Pe mânile-amândouă el ţine a lui tâmple/ Se uită pe fereastă cum ninge-ncet… mereu.// Se uită cum omătul copaci şi case-ncarcă,/ Cum vântul farmă ramuri zvârlindu-le-n fereşti,/ Atunci i se năzare un vis frumos… şi par’că/ Revede tinereţea-i cu ochii sufleteşti.”
În reveriile tânărului inaderent la viața mondenă apar codri și ape, nouri și adieri de vânt; abia acum, prin acest timp retrăit, se ajunge la poezie. Se poate spune chiar că, prizonier al prozei, tânărul evadează în poezie. Din „salon” el se teleportează, visând cu ochii deschiși, în „codru”.
Călătorind în trecut, tânărul își amintește cum l-a învățat mama lui abecedarul naturii. Această este secvența cea emoționantă din poem:
„Mama-i ştia atâtea poveşti, pe câte fuse/ Torsese în viaţă… deci ea l-au învăţat/ Să tâlcuiască semne ş’a păsărilor spuse/ Şi murmura cuminte a râului curat.// În curgerea de ape, pe-a frunzelor sunare,/ În dulcele-nmiitul al paserilor grai,/ În murmurul de viespi, ce-n mii de chilioare/ Zidesc o mănăstire de ceară pentru trai,// De spânzură prin ramuri de sălcii argintoase/ O-ntreagă-mpărăţie în cuib legănător,/ A firii dulce limbă de el era-nţeleasă/ Şi îl împlea de cântec, cum îl împlea de dor.”
Punerea în legătură a poveștilor pe care le știa mama cu fusele toarse de ea de-a lungul vieții nu este întâmplătoare. Această asociere creează o atmosferă de liniște casnică, de ritmare calmă a timpului, de ocrotire abstractă a copilului (care se simte în siguranță fără să fie ținut în brațe). Nu există îndeletnicire mai pașnică și mai mitic-feminină decât torsul. Acum peste o jumătate de secol scena încă mai putea fi văzută în multe case țărănești din satele de la munte, unde încă nu pătrunsese, cu graba lui grotescă, comunismul. O femeie stătea pe marginea patului, cu furca sub brațul stâng și fusul ținut de vârf, între primele trei degete al mâinii drepte, ca o unealtă de scris. Mâna stângă extrăgea delicat și continuu câte o șuviță de cânepă sau lână din fuior, iar mâna dreaptă răsucea șuvița cu ajutorul fusului, învârtit repede-repede, ca un titirez suspendat. Din când în când firul care rezulta era depănat chiar pe fus, care funcționa astfel și ca vârtelniță, și ca mosor. Cu piciorul femeia împingea ritmic copaia, ca să-și legene copilul. În același timp cânta sau spunea povești. La un proces al comunismului, printre crimele săvârșite de regimul impus prin teroare de sovietici ar trebui să figureze și distrugerea acestui mod ancestral și discret-tandru al unei femei de a fi domestică.
Se remarcă și menționarea limbajului secret al naturii, pe care copilul îl învață tot de la mama sa, ca pe-o limbă maternă esoterică: „deci ea l-au învăţat/ Să tâlcuiască semne ş’a păsărilor spuse/ Şi murmura cuminte a râului curat”… Ce sinonime pentru mesajele păsărilor și ale râului: „a păsărilor spuse” și „murmura” cuminte a râului”! Femininul „o murmură, două murmure” nu l-a mai folosit nimeni altcineva în poezie, dar teoretic putea să existe în folclor, fiind o creație lingvistică în stil popular. Și ne mai emoționează trecerea verbului la pluralul maiestății, când subiectul este mama: „ea l-au învățat”. (Protocolul va fi respectat și de Grigore Vieru, în unele poezii ale sale despre mamă.)
În reprezentarea lui Eminescu, misterul vieții este lingvistic. Departe de casă, ți-e dor nu numai de limba maternă, ci și de limba naturii, pe care în viața mondenă nimeni n-o mai înțelege: „A firii dulce limbă de el era-nţeleasă/ Şi îl împlea de cântec, cum îl împlea de dor.”
Poetul ne face să auzim, în imaginație, corul de mesaje ale firii:
„În curgerea de ape, pe-a frunzelor sunare,/ În dulcele-nmiitul al paserilor grai,/ În murmurul de viespi, ce-n mii de chilioare/ Zidesc o mănăstire de ceară pentru trai,// De spânzură prin ramuri de sălcii argintoase/ O-ntreagă-mpărăţie în cuib legănător,/ A firii dulce limbă de el era-nţeleasă.”
Trebuie să ai o ureche muzicală de mare artist ca să auzi „a frunzelor sunare”, „dulcele-nmiitul al paserilor grai”, „murmurul de viespi” (de data aceasta, nu mai e murmura, ci murmurul!”, tonul a coborât!).
În sfârșit, nu se poate să ignorăm versurile despre opera arhitecturală a viespilor: „ce-n mii de chilioare/ Zidesc o mănăstire de ceară pentru trai,// De spânzură prin ramuri de sălcii argintoase/ O-ntreagă-mpărăţie în cuib legănător”.
Mă întreb dacă cineva care a nu a hoinărit în copilărie prin pădure (așa cum, întâmplător, am hoinărit eu) poate aprecia această reprezentare a fagurilor albinelor sălbatice ca o mânăstire de ceară cu mii de chilioare.
În reveriile tânărului apare, inevitabil, și fata care l-a fermecat cândva:
„El vede ierburi nalte în mândră zi cu soare./ Crescute – ajung la brâul unei copile. Lin/ Prin iarba mare trece ş-aminte luătoare/ Pliveşte flori albastre şi fire de pelin./…/ Apoi în codru trece şi cântă doina dragă./ Sălbatec este glasu-i, vioi, copilăros,/ El sună-n codru verde, trezeşte lumea-ntreagă,/ Picioarele-i desculţe îndoaie flori pe jos.”
Acest secvență cu pădureanca se încheie, cum vedem, cu o filmare de o secundă a picioarelor ei desculțe care „îndoaie flori pe jos”. Este o lecție de poezie, și de cinematografie. Și poate și una de educație sentimentală, pentru bărbații care nu știu cum să se uite la picioarele femeilor.
(Text apărut în România literară nr.19/ 2018)
